Dezbaterile Consiliilor de Coroană privind pierderile teritoriale din 1940

Pierzându-şi aliatul tradiţional, România trebuia acum să îşi regândească politica externă. O regândire a politicii externe care să aibă ca prim reper Germania nazistă, ce se părea a fi principala putere în Europa la acel moment.

Se va conveni să se trimită guvernului german o notă prin care să se exprime neliniştea crescândă faţă de mişcările de trupe făcute de Ungaria şi URSS la graniţa cu România. În această notă se va exprima şi „nădejdea de a vedea lărgindu-se cadrul unei colaborări amicale cu Reichul”.

Răspunsul la această notă dat la 2 iunie 1940, de ministrul Reichului la Bucureşti, W. Fabricius, avea să provoace fiori pe spatele diplomaţilor români. Se specifica faptul că strângerea relaţiilor germane cu România aveau să se îndeplinească în măsura în care guvernul român era dispus: „să ia în considerare eventuale cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă ale Rusiei în chestiunea Basarabiei”.

Diplomaţia română răspunde la rândul ei comunicării germane din 2 iunie specificând faptul că guvernul României va începe convorbirile cu guvernul sovietic pentru a rezolva chestiunea basarabeană şi sublinia faptul că aceste tratative nu vor produce: „nici o atingere a bazelor viitoarelor relaţii dintre Germania şi România”. Este de menţionat faptul că după trimiterea acestei note răspunsul Berlinului nu a mai venit.

Eforturile României de păstrare a graniţelor sale se dovedea a fi zadarnic. Înţelegerea dintre Hitler şi Stalin în 1939 făcea ca destinul României să nu mai fie în mâinile propriilor conducători. Se părea că totul depindea acum doar de binevoinţele lui Htler.[1]

Înţelegerea celor doi dictatori cunoscută şi ca Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiată la data de 23 august 1939 urma să smulgă din „trupul” României Mari: Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, nordul Transilvaniei şi sudul Dobrogei cunoscut ca şi Cadrilater. Astfel România este forţată să cedeze o treime din teritoriu precum şi o treime din populaţia sa.[2]

La 23 iunie 1940, Molotov îl informează pe ambasadorul german la Moscova, F.W. von Schulenburg, că „Soluţionarea problemei Basarabiei nu mai permite acum nicio amânare. Guvernul sovietic tinde acum, ca şi mai înainte la soluţionarea pe cale paşnică, însă este decis să întrebuinţeze forţa în caz că guvernul român refuză o înţelegere paşnică. Pretenţia sovietică se extinde şi asupra Bucovinei care are populaţie ucraineană”.

Deşi nemulţumit de noile pretenţii sovietice care includeau acum şi Bucovina, Berlinul va comunica ruşilor la 25 iunie că Germania este „dezinteresată de problema Basarabiei” şi că este „pregătită, în spiritul înţelegerii cu Moscova, să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei, în sensul rusesc”.

După o convorbire telefonică urgentă cu Moscova, Gheorghe Davidescu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar este chemat de Molotov care îi remite un ultimatum.

În dimineaţa zilei de 27 iunie a fost primită telegrama de la Moscova care curpindea conţinutul ultimatumului:

  1. Să se înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia.
  2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Basarabiei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Sovieticii cereau Basarabia, ocupată spuneau ei, într-un moment de slăbiciune militară, motivând că majoritatea populaţiei de acolo ar fi rusă şi ucraineană. Rusia nu acceptase niciodată alipirea teritoriului dintre Prut şi Nistru la România iar acum pretenţiile lor se extinsese şi spre nordul Bucovinei. Sovieticii cereau nordul Bucovinei motivând că în acea zonă ar locui ucraineni ai căror strămoşi ar fi avut o vechime de 200 de ani şi cedarea acestui teritoriu ar fi reprezentat o compensaţie pentru cei 20 de ani de exploatare românescă a Basarabiei.[3]

Guvernul sovietic aştepta răspunsul în decursul zilei de 27 iunie. Regele Carol al II-lea menţiona: „Această ştire m-a trăznit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru aşa oribil, încât nicio minte românească nu poate să-l conceapă. Oricari ar fi riscurile, părerea mea este că trebuim să rezistăm la astfel de joncţiuni şi să ne ţinem la ceea ce am spus atât de des, că, dacă vom fi atacaţi, ne vom apăra.”

Carol mai remarca faptul că România nu avea siguranţă pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi risca să fie atacată pe trei fronturi. După consultarea generalilor Iona Ilcuş, ministrul Apărării Naţionale, şi Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major se hotărăşte convocarea Consiliului de Coroană.

Se părea că puterile Axei erau singurele care puteau da un sprijin eficient României aşa că au fost invitaţi la Palat miniştrii Germaniei şi Italiei iar, între timp, Ministerul Afacerilor Străine a luat legătura cu aliaţii ţării, Iugoslavia, Grecia şi Turcia.

În ceea ce priveşte Germania, Ribbentrop îi dă instrucţiuni lui Fabricius să comunice lui I. Gigurtu, că „în interesul evitării războiului între România şi Uniunea Sovietică nu putem decât să sfătuim guvernul românesc să satisfacă cererile guvernului sovietic”.

Italia se va situa pe aceeaşi poziţie cu Germania iar răspunsurile aliaţilor au fost evazive, încercând să ocolească obligaţiile de membri ale Înţelegerii Balcanice. Se putea observa acum că înţelegerile strategice cu caracter militar ale României cu statele europene aveau importanţă doar pe hârtie.[4] Ba chiar Iugoslavia, membră a Înţelegerii Balcanice, trimite trupe motorizate la graniţa României lângă Banat, cu intenţia probabilă de a profita de o eventuală împărţire a României.

În cadrul Consiliului de Coroană alături de consilierii regali, generalul Arthur Văitoianu, Al. Vaida-Voevod şi A.C. Cuza, au luat parte membrii guvernului, cu excepţia lui Gh. Ionescu-Şişeşti,  şi şeful Marelui Stat Major, generalul Floarea Ţenescu.

După expunerea situaţiei în care se afla România s-a pus chestiunea că era important de a păstra armata intactă pentru zile poate şi mai negre. Între cei prezenţi, consilieri regali şi miniştri s-a format două curente dintre care se remarcau Iorga care era pentru rezistenţă şi Argetoianu care era pentru cedare.[5]

Tendinţa pentru cedare s-a observat încă de la început astfel că rezultatul votului a fost: 11 împotriva ultimatului, 10 pentru primirea ultimatului, 4 pentru discuţii şi 1 rezervat.[6]

Sunt consultaţi şefii armatei, astfel că şeful Statului Major, generalul Ţenescu va declara că armata îşi va face datoria dar a stăruit asupra inegalităţii forţelor militare care aveau să se înfrunte. Conform acestuia aramata română ar putea rezista o vreme retrăgându-se pe Siret dar numai dacă ar conta pe sprijinul unei mari armate aliate şi pe crearea unui front politic care ar crea un nou front militar. Fără un asemenea sprijin statul român ar face bine să accepte ultimatumul sovietiv pentru a nu fi obligaţi mai apoi să cedăm mai mult teritoriu decât ni s-a cerut.

De aceeaşi părere cu cea a generalului Ţenescu era şi Generalul Ilcuş care declara că nu ar trebui să ne batem acolo unde nu am avea şanse de victorie.[7]

  1. Argetoianu declara că după cum mergeau lucrurile în Occident, în Orient nimic nu se putea face fără sprijinul Germaniei. Mai declara faptul că, ştiut fiind că suntem în spaţiul vital al Germaniei, acest stat va avea tendinţa de a ne menţine ca stat independent. Interesul Germaniei era de a înpiedica expansiunea rusească la Dunăre şi în Orientul european, menţionând că ultimul cuvânt va fi al Germaniei dacă aceasta va învinge. Argetoianu era de părere că o înţelegere intimă cu Germania era esenţială şi că mai bine am păstra armata fără să facem război. A mai menţionat că ar fi înţelept să facem ceea ce ne sfătuieşte Berlinul să facem.[8]

La fel precum votul său, Nicolae Iorga, cuprins de emoţie, cere cu stăruinţă mobilizarea ultimului om care putea purta armă. Acesta declara: „Ne batem. Facem ce a făcut şi Finlanda. Nu avem niciun sprijin din partea nimănui. Să murim cu toţii, dar să ne apărăm onoarea. Putem să ieşim zdrobiţi, dar putem ieşi dezonoraţi. Este inutil să mai batem pe la alte uşi.” Aminteşte vorba lui Luther: „Gott helfe uns, ich kann nicht anders”.

După această cuvântare înflăcărată Iorga aduce aminte de erorile pe care diplomaţia românească le-a făcut în tot acest timp nereuşind să întreţină relaţii cordiale cu acest stat. Mai explică faptul că Bucovina de Nord este realmente ucraineană şi nu trebuia să o fi luat iar Cernăuţiul era plini de jidani. Acesta mai amintea şi faptul că ar trebui să ne înţelegem cu bulgarii deoarece Cadrilaterul nu este al nostru ci îl avem datorită lăcomiei lui Ionel Brătianu.[9] Conform aceluiaşi Iorga, ne-am putea înţelege şi cu ungurii, cedându-le din regiunea Nor-Vestului Transilvaniei (Sătmar), unde exista o populaţie străină şi considera că ne-am întins prea mult, iar dacă ne-am fi întins până la Tisa, cum cerea Brătianu, am fi făcut o mare greşeală şi ar fi fost un lucru nedrept.[10]

Printre cei care susţineau părerea lui Iorga se găseau C. Angelescu, Victor Iamandi, G.G. Mironescu şi V. Antonescu. Pentru rezistenţă se mai găseau Ştefan Ciobanu, basarabean de origine, precum şi ardelenii Silviu Dragomir şi Traian Pop.[11]

Victor Iamandi considera că prioritar este să ne batem pentru că nu putem abandona fără luptă o zonă cu 3 milioane de moldoveni, care era, conform acestuia, cea mai românească provincie.

Victor Antomescu era de părere că măcar un gest de apărare s-ar impune. „Dacă Rusia ne atacă, să ne apărăm.”[12]

Petre Andrei declara că: „trebuie mai întâi să ştim ce intenţiuni are Germania. Dacă Germania consideră acest act al ruşilor ca o ocupaţie tranzitorie, cât timp armatele sale sunt angajate în Apus, atunci să ne supunem forţei, evacuând teritoriile cerute. Dacă însă Germania este înţeleasă cu Rusia şi consideră aceasta ca un act definitiv, atunci ostentativ trebuie să ne batem, ca să arătăm astfel că nu cedăm  de bună voie nici o părticică din trupul ţării”.

  1. Giurescu vedea o situaţie mai blândă dacă ne vom spune, subliniind faptul că Germania nu avea interesul de a-i vedea pe ruşi la Dunăre.[13]

Spre sfârşitul dezbaterilor, Gheorghe Tătărescu, arată imposibilitatea rezistenţei împotriva armatei sovietelor şi atrage atenţia că o împotrivire armată ar putea duce la distrugerea completă a armatei române, cotropirea vertiginoasă a ţării şi chiar distrugerea statului român.[14] Totuşi acesta amintea mai devreme faptul că în decembrie 1939 Italia ne-a spus că, în caz de agresiune din partea URSS-ului, România trebuie să reziste şi că Reichul a declarat chiar în repetate rânduri că are nevoie de o Românie tare la Dunăre şi de pace şi linişte în Balcani.[15]

Ministrul Urdăreanu propunea să marcăm atitudinea noastră de rezistenţă prin decretul mobilizării generale iar mai apoi a solicitat părerea tuturor în această problemă. Toţi au părut de acord cu excepţia lui Argetoianu care considera că aceasta ar putea fi interpretată de Rusia ca o provocare şi război.[16]

După aceste consultări interne în cadrul Consiliului de Coroană, guvernul român cere guvernului sovietic o întâlnire pentru a lua în discuţie şi a negocia nota sovietică.[17] Prin propunerea acestor negocieri se urmărea ameliorarea, măcar în parte, a condiţiilor ultimatumului impus de sovietici.

S-a încercat o tragere de timp prin consultări cu Roma şi Berlinul dar aceste două puteri păreau a nu reacţiona pozitiv la apelul diplomaţiei româneşti. Chiar inspectorul diplomatic al Reichului, Manfred von Killinger, sfătuia guvernul român să nu opună rezistenţă că în caz contrar România ar putea pierde mai mult decât Basarabia şi Bucovina.

Sepărea că izloarea externă a României nu va avea decât un deznodământ nefavorabil României – cedarea teritoriilor cerute de URSS.

În seara zilei de 27 iunie 1940, la orele 21, regele Carol al II-lea convoacă din nou Consiliul de Coroană deoarece în şedinţa de dimineaţă nu se luase propriu-zis nicio hotărâre.

Se aştepta acum răspunsul Moscovei în ceea ce priveşte locul de întâlnire al delegaţiilor pentru negocieri cât şi răspunsurile Berlinului, Romei şi a aliaţilor.

Acum lucrurile se schimbase total, deoarece din discuţiile de dimineaţă reiesese clar că rezistenţa era puţin posibilă sau de scurtă durată şi se spera ca prin negocieri să se îmbunătăţească condiţiile ultimatumului.[18] Astfel se face că din cei 26 prezenţi la consiliu numai şase voturi au fost pentru rezistenţă – Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu iar restul milita pentru respectarea ultimatului.[19]

Între timp vin răspunsuri din partea diferitelor puteri europene cărora guvernul României s-a adresat. Germania sfătuia guvernul român să accepte toate pretenţiile teritoriale şi să nu rişte un război cu URSS, Ungaria sau chiar cu Bulgaria. Italia dă acelaşi răspuns. În acelaşi timp vin şi răspunsurile aliaţilor: Iugoslavia dă iar răspunsuri vagi în timp ce Turcia şi Grecia declară că îşi vor face datoria de aliaţi în caz că România va fi atacată de Bulgaria.

Generalul Ţenescu demonstrează, conform ultimelor ştiri, că nu este imposibilă o rezistenţă în faţa a trei armate agresoare. Conform acestuia Rusia, Ungaria şi Bulgaria desfăşurau împreună 141 de divizii armate iar România nu putea să se opună cu mai mult de 40 de divizii armate.[20]

După o intensă pledoarie în care critică pregătirea armatei române, Nicolae Iorga propune retrocedarea Cadrilaterului către Bulgaria, subliniind nedreptatea l-a care a fost supus acest stat, şi păstrarea Turtucaiei ca amintire a trecutului şi a Balcicului care era legat de Regina Maria.

Petre Andrei remarcă faptul că obiectivul lui Hitler a fost de a desfinţa Tratatul de la Versailles şi a anexelor sale şi România Mare, ca şi creaţie a acestui tratat, nu putea să fie cruţată. Acesta a mai menţionat faptul că după ce va face cu România  politica intereselor sale atunci poate statul român va redobândi ceva înapoi. De aceea era necesară păstrarea armatei intacte posibil pentru un viitor conflict cu ungurii.

Carol al II-lea remarcă faptul că se face o mare greşeală de a ceda fără nici o rezistenţă, aproape un sfert din ţară, dar se vedea copleşit de avizul marii majorităţi.[21]

Nemulţumit de răspunsul primit de la Bucureşti, guvernul sovietic va înmâna cel de-al doilea ultimatum guvernului român, în noaptea de 27/28 iunie, arătând clar că nu doreşte niciun fel de negocieri cu privire la pretenţiile sale.[22]

În încercarea de a face faţă situaţiei Regele Carol al II-lea va remania guvernul Gh. Tâtărescu, în sesnsul intrării unor „reprezentanţi ai provinciilor ameninţate” şi a sugerării unei schimbări de curs în politica românească. Astfel la 28 iunie, C. Argetoianu era numit în fruntea Ministerului Afacerilor Străine, iar Alexandru Vaida-Voevod, Ion Inculeţ şi Ion Nistor intrau în guvern ca miniştri secretari de stat.

România renunţă la garanţiile anglo-franceze încercând o apropiere faţă de Reich. În acest trend se înscrie convocarea ministrului german la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, pentru a-i transmite lui Hitler că România caută o colaborare mai „intimă” cu Germania ce ar putea fi întărită chiar printr-o alianţă.

Regele cere practic ajutor Fürerului dar răspunsul acestuia va fi extrem de dezamăgitor. România trebuia, mai întâi, să înceapâ negocieri cu Ungaria şi Bulgaria în vederea rezolvării problemelor teritoriale, asta fiind „o condiţie primordială pentru o pacificare reală a Balcanilor”.[23]

În tot acest timp, la 3 iulie 1940 trupele sovietice s-au instalat în Basarabia şi nordul Bucovinei trasând noi graniţe unei Românii în plină dezmembrare.[24]

Spre a iniţia noua politică germanofilă, Carol instalează guvernul I. Gigurtu, la 4 iulie 1940, numind ca titular al Afacerilor Străine pe Mihail Manoilescu, cunoscut pentru simpatiile sale faţă de Italia şi Germanie şi introduce în guvern exponenţi ai Mişcării Legionare, în frunte cu Horia Sima.

Regele va trimite către Hitler la 6 iulie o notă prin care accepta, în principiu, începerea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria. În nota trimisă se sublinia că: „Această declaraţie este legată cu speranţa şi cu încrederea că Fürerul va da României tot sprijinul moral, pentru ca ceilalţi parteneri să nu meargă cu pretenţiile lor dincolo de cadrul dreptăţii naţionale.” Astfel se încerca câştigarea de timp, în speranţa că se va putea schimba atitudinea Berlinului faţă de România şi astfel se va salva existenţa statului, a armatei şi se va minimaliza sacrificiile teritoriale.

Totul se va dovedi a fi făcut în zadar deoarece Hitler nu va deraia de la planurile sale din estul Europei în detrimentul statului român.[25]

După multe şi intense dezbateri interne, guvernul român va începe negocierile cu Bulgaria şi Ungaria. Tratativele vor debuta prin trimiterea unor misiuni oficioase la Budapesta şi Sofia, după care au început negocierile propriu-zise la 16 august, la Turnu Severin cu Ungaria şi la 19 august 1940, la Craiova cu Bulgaria.

În ceea ce priveşte negocierile româno-bulgare, acestea au avut rolul de a reglementa „modalităţile şi consecinţele cedării Cadrilaterului, principiul cedării integrale fiind acceptat în prealabil.

În ceea ce priveşte negocierile româno-ungare acestea s-au dus într-un climat de tensiune din cauza atitudinii refractare a diplomaţilor maghiari care pretindeau peste jumătate din Ardeal cu peste 2.000.000 de români.

Pentru întărirea puterii politice, Carol al II-lea face noi numiri din rândurile ierarhiei bisericeşti în Consiliul de Coroană: Nicodim Munteanu, patriarhul României, Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului şi Alexandru Niculescu, mitropolitul greco-catolic al Blajului.[26]

În Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 23 august 1940 s-a pus problema găsirii unei metode necesare în vederea ieşirii din impasul în care ajunsese negocierile româno-ungare cât şi un eventual schimb de populaţie cu statul maghiar.

Negocierile cu partea maghiară se reiau la 24 august dar ungurii se arata inflexibili în ceea ce priveşte chestiunea schimbului de populaţie.[27]

Lucrurile păreau să degenereze şi la 28 august 1940, Regelui Carol al II-lea i se raporta despre repetate incursiuni ungureşti şi sovietice deasupra teritoriului românesc şi despre primele lupte aeriene care au avut loc.

La 27 august delegaţia română este invitată la Viena unde urmau să aibă discuţii cu Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei.[28] În ziua de 29 august, ora 13,20, Manoilescu este invitat de către Ribbentrop şi Ciano la o conferinţă la care cei doi au cerut ultimativ ca guvernul român să accepte fără rezerve arbitrajul Axei în ceea ce priveşte diferendul cu Ungaria[29].

Cei doi miniştri nu s-au sfiit să le explice diplomaţilor români că alternativa unei asemenea arbitraj ar fi însemnat de fapt un război pe două fronturi cu Ungaria şi URSS care putea duce chiar la încetarea existenţei statului român.

Premierul I. Gigurtu constata că „suntem obligaţi să călcăm principiul etnic, de care ne-am legat din primul moment”.

Singura concesie care s-a obţinut la întrevederile de la Roma a fost prelungirea termenului pentru comunicarea răspunsului României până la ora 3 a zilei de 30 august. Este de menţionat că odată cu cedările teritoriale, puterile Axei se angajau să garanteze graniţele ulterioare ale statului român.[30]

Consiliul de Coroană din data de 29 august 1940, a fost marcat de lipsa unor mari oameni politici precum Iuliu Maniu, Gh. Brătianu, Nicolae Iorga şi Horia Sima. Acest consiliu a avut ca temă de dezbtare arbitrajul de la Viena al puterilor Axei[31].

În interiorul Consiliului de Coroană se ajunge la un acord în ceea ce priveşte acceptarea arbitrajului de la Viena după vii dezbateri politice. Contra primirii arbitrajului s-au pronunţat Dinu Brătianu, Ion Mihalache, M. Popovici, V. Iamandi, Victor Antonescu, A. C. Cuza, Văitoianu, dr. Angelescu, Silviu Dragomir şi mitropolitul Bălan.

Pentru primirea arbitrajului au fost: Argetoianu, Vaida Voevod, Mironescu, Caracostea, Crainic, Păiş, pr. Moţa, Codreanu, Andrei Rădulescu, Gruia Budişteanu, Stan Ghiţescu, Macovei, generalul David Popescu, dr. Gomoiu, Tătărescu, general Mihail, Noveanu, Ballif, Priboianu şi primul ministru Gicurtu.[32]

Comunicatul Consiliului de Coroană prin care se explica populaţiei motivele care au dus la pierderile teritoriale a fost oferit presei şi radioului şi releva că în urma comunicărilor „cu caracter ultimativ făcute de guvernele german şi italian”, România se vedea nevoită să accepte „arbitrajul” puterilor Axei.

Comunicatul a stârnit iritare în rân dul diplomaţilor de la Berlin şi Roma. Deşi au existat presiuni pentru ca acest mesaj să fie şters, acest lucru a fost refuzat de către regele Carol al II-lea.[33]

Telegrama care anunţa cedările teritoriale în urma arbitrajului Axei a constituit o mare şi neplăcută surpriză pentru toată lumea. Deşi reducea pretenţiile ungureşti cu o treime, România trebuia să cedeze toată partea de nord a Transilvaniei şi nu doar cele cinci judeţe mărginaşe care se credea la început.[34]

După aceste decizii controversate Regele Carol a trebuit să motiveze decizia politică luată care era plasată numai pe seama Consiliului de Coroană.[35]

La data de 30 august 1940, Iuliu Maniu este primit în audienţă şi îi declară regelui Carol al II-lea: „Din momentul când M. Voastră aţi inaugurat regimul absolutist, v-aţi asumat personal răspunderea, răspundere care într-un regim democratic-parlamentar trebuie să o poarte guvernele. Prin o politică complet greşită în interior şi în afară, din punct de vedere strategic şi tactic, aţi reuşit să pierdeţi patru provincii. În politică greşelile se plătesc şi se sancţionează, ca şi în viaţa socială de toate zilele. Va să zică sunteţi de părere să abdic, a replicat regele. Da, Majestate, nu văd altă soluţie!”[36]

Astfel că, presiunile făcute de o eventuală răscoală legionară cât şi opoziţia furibundă exercitată de principalele forţe politice l-au făcut pe Carol al II-lea să semneze, în dimineaţa zilei de 5 septembrie 1938, decretele prin care suspenda Constituţia de la 1938, dizolvarea Corpurilor Legiutoare şi investea pe generalul Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român[37].

Bibliografie

  • Giurescu Constantin C., Giurescu Dinu C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971.
  • Hitchins Keith, România 1866-1947, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, traducerea George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
  • Hossu-Longin Valentin, Monarhia românească, Editura Litera, Bucureşti, 1994.
  • Mamina Ion, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
  • Mamina Ion, Regalitatea în România, 1866-1947, Instituţia monarhică, familia regală, domniile, contribuţii la dezvoltarea instituţiilor cultural, monumentele de for public cronologic, Editura Compania, Bucureşti, 2004.
  • Preda-Mătăsaru Aurel, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi contemporane (1648-1947), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
  • Scurtu Ioan, Contribuţii privind viaţa politică din România, Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

[1] Ion Mamina, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 190.

[2] Aurel Preda-Mătăsaru, Tratat de relaţii internaţionale moderne şi contemporane (1648-1947), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 262.

[3]Ion Mamina, op. cit., p. 195.

[4]Ibidem, p. 191.

[5] Ibidem, p. 192.

[6] Ibidem, p. 193.

[7] Ibidem, p. 196.

[8] Ibidem, p. 198.

[9] Ibidem, p. 197.

[10] Ibidem, p. 198.

[11] Ibidem, p. 195.

[12] Ibidem, p. 198.

[13] Ibidem. p. 199.

[14] Ibidem, p. 194.

[15] Ibidem, p. 197.

[16] Ibidem. p. 199.

[17] Ibidem. p. 200.

[18] Ibidem. p. 205.

[19] Ibidem. p. 201.

[20] Ibidem. p. 203.

[21] Ibidem. p. 205.

[22] Ibidem. p. 207.

[23] Ibidem. p. 210.

[24] Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România, Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 475.

[25] Ion Mamina, op. cit., p. 212.

[26]Ibidem. p. 213.

[27]Ibidem. p. 226.

[28]Ibidem. p. 228.

[29]Hitchins Keith, România 1866-1947, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, traducerea George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 416.

[30]Ion Mamina, op. cit., p. 229.

[31]Ion Mamina, Regalitatea în România, 1866-1947, Instituţia monarhică, familia regală, domniile, contribuţii la dezvoltarea instituţiilor cultural, monumentele de for public cronologic, Editura Compania, Bucureşti, 2004, p. 202.

[32] Ibidem. p. 246.

[33] Ibidem. p. 251.

[34] Ibidem. p. 254.

[35] Ibidem. p. 280.

[36] Valentin Hossu-Longin, Monarhia românească, Editura Litera, Bucureşti, 1994, p. 143.

[37] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971, p. 652.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s