Concordatul Sfântului Scaun cu România

Sfârşitul Primului Război Mondial a schimbat total faţa României. Statul românesc şi-a mărit considerabil teritoriul şi populaţia. În cadrul graniţelor româneşti se găseau provincii noi precum Basarabia, Bucovina, Banatul şi Transilvania. Provincii ce făcuse parte din imperii multinaţionale. Odată cu integrarea acestor provincii în interiorul graniţelor româneşti, pătrundeau în interiorul statului largi comunităţi de populaţii de altă etnie şi confesiune. România se găsea astfel într-o situaţie delicată şi inedită totodată.[1] În acelaşi timp, Vaticanul pierduse, odată cu dispariţia imperiului dualist, o mare arie de influenţă şi potenţă spiritual, avantaje financiare şi materiale cât şi o însemnată influenţă politică.[2] De remarcat este faptul că, după întregirea României, Scaunul papal se găsea într-o situaţie bizară. O parte din populaţia minoritară înglobată în hotarele ţării fiind catolică şi cu o organizare ecleziastică moştenită de la vechiul imperiu Austro – Ungar, existau episcopi care exercitau jurisdicţie ecleziastică asupra unor credincioşi aflaţi în afara graniţelor, în acelaşi timp existând credincioşi care depindeau de episcopi din străinătate. Aşa se face că, Episcopia Romano – Catolică de la Oradea avea credincioşi în România şi Ungaria, iar cea de la Satu Mare avea credincioşi în România, Ungaria şi Cehoslovacia. În Bucovina, romano – catolicii se aflau sub jurisdicţia arhiepiscopului din Lemberg, greco – catolicii din aceeaşi provincie se aflau sub jurisdicţia greco – catolică din Lemberg, iar greco – catolicii ucraineni din judeţele Maramureş şi Satu Mare se aflau sub jurisdicţia episcopului greco – catolic din Uzhorad (pe atunci în Cehoslovacia).[3]

Catolicismul din Transilvania, Bucovina şi Banat, confesiune predominantă timp de câteva sute de ani, se găsea acum cult minoritar într-un stat cu o Biserică Ortodoxă majoritară. Eparhiile catolice trebuiau să se supună legilor române, nemaiavând independenţa de care se bucura în interiorul statului Austro – Ungar. În cadrul comunităţii catolice exista o profundă nemulţumire cauzată de neînţelegerea şi neadaptarea la condiţiile unei alt tip de societăţi. O societate constituţională opusă absolutismului habsburgic. Astfel, în acelaşi timp cu minoritatea maghiară, catolicismul a declanşat o acţiune susţinută pentru păstrarea vechilor privilegii din regatul „apostolic”, prin ignorarea, voită sau nu, a noilor realităţi.[4] O ignorare venită şi pe fondul unei slăbiciuni profunde a noului stat românesc care nu părea să fie capabil să gestioneze situaţia din cadrul graniţelor sale şi părea a fi incapabil să reziste ca entitate teritorială pe termen îndelungat.[5] În România, istorici, politologi, jurişti şi teologi reputaţi au ripostat vehement, uneori pătimaş, faţă de aceste tendinţe.

În contextul preocupărilor guvernelor de la Bucureşti de unificare şi armonizare instituţional – administrativă a statului, printr-un sistem juridic menit să promoveze şi să asigure aplicarea tuturor dispoziţiilor constituţionale în materie, s-a încadrat şi acţiunile care au avut drept scop reglementarea raporturilor dintre Stat şi Biserică. Prioritar, trebuiau rezolvate organizarea denominaţiilor recunoscute, implicit a exercitării jurisdicţiilor în limitele statului şi stabilirea cadrului juridic al relaţiilor interconfesionale. Conform Constituţiei din anul 1923, Statul român garanta tuturor cultelor libertate şi protecţiune, însă aliniatele următoare atribuiau Bisericii Ortodoxe, în calitate de biserică majoritară, atributul de dominantă, iar Bisericii Unite, în calitatea ei de biserică românească, un statut superior celorlalte culte minoritare. Calitatea de biserică dominantă atribuită Bisericii Ortodoxe a iritat comunitatea catolică din România cât şi Vaticanul. O iritare care accentua disensiunile dintre Vatican şi România care se acumulase în timp şi care fusese agravate atât de reforma agrară cât şi de închiderea unor şcoli catolice maghiare în Transilvania. Astfel că, în interiorul mediului politic românesc se întărise dorinţa de a se semna un acord cu statul papal. Intenţia semnării unui acord cu Vaticanul fusese exprimată la scurt timp după Unirea din 1859. Între anii 1860 şi 1864, preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihail Kogălniceanu a sondat terenul unui astfel de acord. Intenţia lui Mihail Kogălniceanu a fost urmată de demersurile lui Ion C. Brătianu, două decenii mai târziu, fără a se ajunge la o finalitate. Spre sfârşitul Primului Război Mondial, în paralel cu exprimarea dorinţei stabilirii de relaţii diplomatice, avea să fie reafirmată dorinţa de a semna un Concordat cu Sfântul Scaun. Spre sfârşitul lunii septembrie a anului 1918, Consiliul Naţional Român de la Paris l-a numit pe Vladimir Ghika în calitate de reprezentant al său pe lânga Papa Benedict XV. Mandatul lui Vladimir Ghika a fost reconfirmat în luna octombrie aceluiaşi an, iar după două luni (11 decembrie 1918), Secretarul de Stat al Sfântului Scaun, cardinalul Piedro Gasparri, avea să ratifice această numire „în vederea unei colaborări utile pentru binele religios al poporului român”.[6] Au urmat intrevederile dintre Ion I. C. Brătianu şi Monsieniorul Bonaventura Ceretti din cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919 – 1920) ce au fost intermediate de canonicul român Ioan Coltor. Aceste intrevederi au făcut parte dintr-o „ofensivă” diplomatică realizată de cei de la Vatican care au avut întâlniri similare şi cu ceilalţi membri ai delegaţiilor care reprezentau noile state din Europa Central – Răsăriteană. Discuţiile au rămas în suspensie deoarece Ion I. C. Brătianu s-a retras de la conferinţă înaintea semnării tratatului.[7]

Papa Pius al XI-lea, întronat în februarie 1922, a apelat din ce în ce mai mult la concordatele juridice. Astfel, acesta a semnat acorduri cu 20 de state din dorinţa de a reglementa poziţia şi drepturile Bisericii Catolice în cadrul noii Europe de după Marele Război.[8] Practic, a existat o „cascadă” de concordate ce a marcat pontificatul lui Pius al X-Ilea. Justificarea acţiunii diplomatice  a lui Pius al XI-lea în raporturile cu statele are o logică politică ce derivată din tendinţa de a depăşi stadiul de marginalizare a Sfântului Scaun ce se profila după Marele Război, iar problema o reprezentau statele tinere din Europa Central – Europeană. În acest spaţiu geografic, Sfântul Scaun a încercat să obţină legitimitate internaţională şi sprijin din partea acelor state.[9]

La începutul anului 1920 au fost iniţiate şi primele discuţii în vederea încheierii unui concordat cu Sfântul Scaun. Tratativele au fost duse de către guvernul Averescu, având ca ministru al cultelor pe Octavian Goga, iar ca ministru al României la Vatican pe D. Pennescu. Vaticanul trimite guvernului român un anteproiect de concordat în care, printre altele, pretinde dependenţa directă a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi titlul de Biserică apostolică romană. Statul român îşi dă acordul de principiu pentru încheierea unui concordat dar respinge anteproiectul şi trimite Romei un alt proiect, redactat în aşa fel încât „interesele ţării” să fie apărate. În comentariul pe care-l alătură proiectului, Octavian Goga cere ca „organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui, deoarece uneori biserica este înfăţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profan”. În cadrul proiectului trimist de autorităţile române se specifica faptul ca numirea ierarhilor să se facă în funcţie de prerogativele regelui, să i se recunoască acestuia dreptul de patronat pe care l-au avut şi regii Ungariei, şi respinge titlul de „Biserică apostolică romană”. De fapt, regele nu dorea decât prezervarea caracterului statal al României şi a prerogativelor sale de suveran asupra teritoriului românesc, aşa cum odinioară vechii împăraţi germani, ca şi regii englezi sau francezi, se revoltaseră împotriva pretenţiilor de suzeranitate ale papei.[10] Guvernul Alexandru Vaida-Voievod îl trimite pentru negocieri, la începutul anului 1920, pe părintele Vasile Lucaciu la Roma. Părintele Vasile Lucaciu a fost păstrat ca trimis oficial la Roma şi în cadrul guvernului Alexandru Averescu. Tensiunile stârnite în ţară au dus însă la întreruperea tratativelor.

În anul 1922, odată cu revenirea P.N.L-ului la guvernare, discuţiile dintre statul român şi cel papal reîncep. Totuşi, după incidentul provocat cu prilejul festivităţilor încoronării Familiei Regale dela Alba Iulia (octombrie 1922), când episcopul catolic a refuzat să participe la oficierea serviciului divin din Catedrala Ortodoxă şi îndeosebi atitudinea sfidătoare la adresa autorităţilor române a episcopului de Timişoara, Monsenior Glatfelder, au furnizat motive întemeiate celor care se opuneau încheierii înţelegerii. Discuţiile au fost reluate în anul 1924, în paralele cu acestea s-a elaborat şi proiectul legii pentru regimul general al cultelor. La sfâşitul lui 1925, guvernul Brătianu fixase deja textul său ultim pentru Concordat. Sfântul Scaun a supus unor noi deliberări acest text şi ca răspuns şi-a fixat din partea sa textul ultim al Concordatului. Textul Vaticanului a fost trimis la Bucureşti prin Zenobie Pâclişanu, directorul Cultelor minoritare în Minister, cu raportul nr. 23, datat Roma, 16 ianuarie 1926, emis de ministrul român de la Vatican Dimitrie C. Pennescu. În raport, Pennescu arată punctele, la care Vaticanul a operat schimbări şi constată că acest text este „socotit de Vatican ca definitiv”.[11] Tratativele s-au blocat din nou din cauza dorinţei Cabinetului Brătianu care dorea precizări suplimentare şi unele nuanţări în chestiuni ce puteau afecta nu numai domeniul religios, ci şi suveranitatea statului. Demersurile s-au reluat cu aplomb în toamna anului 1926 odată cu noul guvern Averescu.[12]

Discuţiile finale pentru semnarea Concordatului dintre Sfântul Scaun şi România au început la 27 aprilie 1927. În cadrul discuţiilor au participat: Vasile Goldiş, Ministrul Cultelor şi Artelor, asistat de Dimitrie C. Pennescu, reprezentantul României pe lângă Vatican şi Burgongini Duca, Secretar al afacerilor Străine al Vaticanului. Negocierile au fost prezidate de cardinalul Piedro Gasparri, autorul principal al noului Codice al Bisericii romano – catolice (Codex Juris Canonici). La aceste tratative Guvernul român urmărea trei obiective:

  • Câştigarea tuturor punctelor cerute de Guvernul liberal la începutul anului 1926;
  • Ameliorarea şi în alte puncte a proiectului Concordat;
  • Obţinerea pentru guvern a dreptului de a publica şi ratifica Concordatul după, ori simultan, cu votarea şi promulgarea Legii regimului general al cultelor.

Ultima condiţie era în legătură cu articolul 22 din Constituţia României din 1923, care nu permitea încheierea de acorduri pentru organizarea unor culte, înainte de a fi o lege care să stabilească raportul dintre stat şi culte.[13] La începutul discuţiei partea română a citit o declaraţie, dându-se toate asigurările că în proiectul Legii cultelor „nu va intra nimic, ce ar putea să atingă perfecta bună înţelegere între statul român şi Sfântul Scaun. Răspunsul cardinalului Gasparri a fost că această problemă nu mai pare a fi de actualitate, deoarece s-ar putea să nu se ajungă la o înţelegere şi atunci discuţia asupra acestui punct ar fi timp pierdut.[14] Dimitrie C. Pennescu a arătat că şi în cazul în care s-ar ajunge în toate privinţele la deplin acord, neadmiţându-se solicitarea Guvernului român, ar fi nul întregul acord încheiat. Fiind pusă problema în felul acesta, cardinalul Gasparri a cedat.

Tratativele au continuat cu discuţii aprinse mai ales în legătură cu problema jurământului de fidelitate a preoţilor romano – catolici, în problema elaborării programelor de studii în seminarii, în privinţa înfiinţării de parohii romano – catolice noi şi în privinţa primirii de ajutoare din străinătate şi trimiterea de sume băneşti sau bunuri în afara ţării. După aceste tratative s-a ajuns la concluzia că proiectul de lege pentru Regimul general al cultelor trebuie să fie modificat în concordanţă cu textul Concordatului.

Pentru a se putea ajunge la un numitor comun s-au făcut concesii şi de o parte şi de alta.  Vaticanul a recunoscut dreptul Guvernului român să desemneze, în acord cu Sfântul Scaun, pentru episcopia din Gherla alt oraş ca sediu, nu Clujul şi să fixeze tot el sediul noii episcopii unite, a cărei înfiinţare se prevedea prin Concordat. I s-a mai recunoscut Guvernului român dreptul ca la înfiinţarea de noi parohii catolice, să-şi dea acordul numai pentru comunităţi cu peste 400 de familii de la oraş şi 200 de familii la sate. În schimb primirea banilor sau ajutoarelor din străinătate pentru parohiile catolice trebuia să fie făcută cu aprobarea Guvernului român. Cardinalul Piedro Gasparri a refuzat categoric acest fapt. Totuşi, s-a căzut de acord să se suprime întreg punctul privitor la această problemă. În acest fel s-a făcut posibilă ca dispoziţia din proiectul pentru Legea cultelor privitoare la subvenţionarea din afară să rămână în picioare. O altă concesie făcută Vaticanului a fost intercalarea unui singur cuvânt – canonic – în două articole ale Concordatului (articolul al IX-lea şi articolul al XV-lea). În acest mod, articolele IX şi XV din Concordat primeau cu totul alt înţeles. Astfel, prin folosirea cuvântului canonic se sublinia faptul că, la recunoaşterea unei persoane juridice, precum şi la dispariţia ei, sunt hotărâtoare dispoziţiile Dreptului canonic şi nu legile statului.

Despre aceste tratative Nichifor Crainic declara în memoriile sale: „Tratativele pentru încheierea concordatului durau de şapte ani. Guvernele noastre nu aveau curajul să pună piciorul în prag faţă de pretenţiile exorbitante ale Vaticanului. Proiectul de Concordat asigura papei în România o autoritate suprastatală şi: în anumite cazuri, dreptul de proprietate în ţară în mod absurd. Din această pricină, guvernele noastre, cu o laşitate rău mascată, amânau încheierea din an în an. Vasile Goldiş declarase public că mai bine îşi taie mâna decât să semneze asemenea Concordat. La ultima audienţă imperioasă a monseniorului Dolci, nunţiul papal, eu am servit ca interpret. Goldiş nu ştia franţuzeşte. Monsieniorul Dolci avea un defect caraghios: o incontinenţă nazală. Cu cât se înfuria, cu atât nasul îi curgea mai abundent. Câteodată, în focul gesticulaţiei, uită să mai folosească batista şi lacrimile nazale şiroiau pe sutana diplomatic, o elegie ciudată că papa nu intră mai repede în posesiunile româneşti. Goldiş era intimidat. Monsieniorul cerea dictatorial să îi fixeze data semnării. Ministrul, care nu voia, îngăima echivocuri. Atunci, printre şiroaie, au izbucnit, groteşti, invectivele milenare împotriva ortodoxiei: – Ipocriţilor, perverşilor, bizantinilor, ereticilor, în curând veti semna, în curând! Eram în România într-un cabinet ministerial! Când nunţiul papal s-a ridicat în furii şi a luat-o spre ieşire s-a produs un tablou fantastic al demnităţii de stat: ministrul alergând după monsenior, trăgându-l de pulpană să nu plece: Monseniore, monseniore! Iar eu alergând după ministru să îl sustrag din situaţia ridiculă. Nu l-a putut opri! Dus a fost!.”[15]  La 9 mai a fost fixat textul definitiv al Concordatului şi pregătit pentru semnare. A doua zi, 10 mai 1927, conform instrucţiunilor primite din ţară „luând în deosebită socotinţă şi dorinţă exprimată a M. S. Regelui”, Vasile Goldiş, Ministrul Cultelor şi Artelor, a semnat la orele 20, Concordatul. Actul a mai fost contrasemnat de reprezentantul Vaticanului, Piedro Gasparri.[16]

Principalele prevederi ale Concordatului erau:

  • Religia Catolică Apostolică de orice rit, se va practica și exercita liber și în public, în tot Regatul României (art. 1) și recunoaște Bisericii Catolice din România personalitate juridică conform dreptului comun al țării, capabilă să dobândească și să administreze bunurile patrimoniale care sunt garantate de stat, conform Constituției Regatului (art. 9).
  • Se bucură de personalitate și capacitate juridică: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitulelecatedralelor, abațiile, episcopiile, mitropoliile și celelalte organizații canonic și legal constituite.
  • Mitropoliții, episcopii și coadiutorii cum iure successionistrebuie să fie cetățeni români. Sfântul Scaun, înainte de numirea lor, va notifica guvernului regal persoana ce urmează a fi numită, spre a se constata de comun acord dacă nu ar fi în contra ei motive de ordin politic (art. 5).
  • Ordinelor și congregațiilor religioase li se recunoaște personalitate juridică cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile stabilite de legile în vigoare, vor putea deschide noi case numai cu încuviințarea dată în înțelegere de către Sfântul Scaun și Guvernul Român (art. 17, alin. 2), iar noi ordine și congregații se vor putea stabili în România (art. 17, alin 4). Vor putea deschide școli și fixa limba de predare (art. 19, alin. 3).
  • Biserica are dreptul de a se îngriji de orice asistență religioasă pentru credincioșii ei în armată, spitale civile și militare, orfelinate, școli corecționale, penitenciare ținând cont de regulamentul instituțiilor respective (art. 18).
  • Biserica Catolică are dreptul de a înființa și întreține pe cheltuiala proprie: școli primare și secundare, care vor fi sub dependența episcopilor și sub supravegherea și controlul Ministerului Instrucțiunii Publice (art. 19, alin 1). Toate școlile vor avea dreptul de publicitate.[17]

 

Reprezentanţii României au rămas convinşi că prin semnarea Concordatului, statul român nu acorda Bisericii romano – catolice nimic în plus faţă de ce avea deja, în afară de încă o episcopie pentru Biserica Română Unită şi de trecerea Bisericii latine din Vechiul Regat de sub jurisdicţia Congregaţiei de Propaganda Fide sub cea a dreptului comun, ceea ce constituia pentru ţară un mare câştig. Vasile Goldiş declara: „Am ajuns la convingerea că Concordatul respectă toate interesele Statului român şi nu aduce nici o jignire Bisericii Ortodoxe Române.”

La 10 mai 1927, Vasile Goldiş merge la Vatican şi semnează, în numele regelui României şi Statului român, înţelegerea cu Scaunul Papal. Opinia publică română află de semnarea Concordatului abia în februarie 1928, odată cu denunţarea înţelegerii de către ziarul Telegraful român din Sibiu. Știrea produce discuţii agitate, proteste, interpelări, explicaţii şi multe semne de întrebare. Protestele cele mai aprinse au venit din partea Biserii Ortodoxe care au cerut guvernului clarificarea în legătură cu semnarea acestui act, despre care nu se făcuse oficial nicio declaraţie publică, considerând că se încearcă alinierea proiectului de lege a cultelor la prevederile Concordatului, ceea ce constituia din punctul de vedere al B. O. R., un act de limitare a suveranităţii statului român.[18] La 6 martie 1928, Mitropolitul Ardealului Nicolae Bălan i-a trimis o scrisoare ministrului Cultelor şi Artelor Alexandru Lapedatu în care i-a solicitat să explice dacă guvernul era de acord cu textul Concordatului semnat în 1927. Mitropolitul preciza faptul ca exista o situaţie „anormală de a face o lucrare inversă, trebuind să aducem legea cultelor în conformitate cu condiţiile Concordatului semnat; ne găsim în situaţia de a nu ne putea mişca liber, conform cu drepturile acestui for legislativ”. Mitropolitul Nicolae Bălan i-a mai sugerat ministrului Alexandru Lapedatu că ieşirea „din această situaţie falsă şi forţată” nu se poate realiza „decât denunţând Concordatul”, cerându-i să-i pună la dispoziţie dosarul tratativelor încheierii înţelegerii. Tensiunile dintre Biserica Ortodoxă şi statul român astfel că, Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, a luat o atitudine împotriva Concordatului, prin discursul pe care l-a rostit în Senatul României cu prilejul discuţiei generale asupra proiectului de lege a Cultelor, la 31 martie 1928.[19] Pe fondul unor nemulţumiri profunde legate de Concordat, Titulescu cere Vaticanului o serie de “declanaţii interpretative” . “Declanaţii interpretative” fără de care, spunea Titulescu, ratificarea este imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu continuă să insiste, dar monseniorul Doici, demnitar al cancelariei papale, îi spune confidenţial că “este vorba de rezistenţa personală a papei”.[20]

Deşi Vaticanul şi-a precizat punctul de vedere încă din 22 octombrie 1928, ratificarea s-a amânat întrucât, la 10 noiembrie 1928, a demisionat guvernul Vintilă I. C. Brătianu. La 10 noiembrie 1928 la cârma României a ajuns un guvern naţional-ţărănist condus de Iuliu Maniu care a definitivat ratificarea Concordatului. Definitivarea ratificării Concordatului dintre Sfântul Scaun şi România a atras proteste din partea clerului şi a episcopatului ortodox român care printr-o declaraţie comună se opune înţelegerii. În ciuda acestor proteste, textul documentului este publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929, iar în ziua de 7 iulie a aceluiaşi an, Vaticanul ratifică şi el Concordatul problematic.[21]

Concordatul dintre Vatican şi România a reprezentat întotdeauna motive de tensiune dintre Biserica Ortodoxă şi statul român. Conform prelaţilor ortodocşi, Concordatul sustrăgea cultul romano – catolic din sfera prevederilor constituţionale şi-i asigura o situaţie privilegiată faţă de toate celelalte culte. Raportul dintre cultul romano – catolic şi statul român urma să se reglementeze pe baza unei convenţii cu caracter internaţional, în care cele două părţi tratau pe picior de egalitate. Concordatul stipula, în cadrul mai multor articole, că eventualele relaţii viitoare, cu caracter excepţional dintre Sfântul Scaun şi statul român se vor stabili prin acorduri bilateral.[22]

În afară de faptul că a produs neînţelegeri între Biserica Ortodoxă şi în interiorul societăţii civile, Concordatul a reglementat relaţiile dintre Sfântul Scaun şi România. O reglementare bine venită în condiţiile în care noul stat românesc întregit încerca să-şi normalizeze situaţia cultelor din ţară cât şi relaţiile externe. În acelaşi timp, Concordatul a contribuit la consolidarea prestigiului pe plan extern şi la dezvoltarea unor relaţii cu ţările de tradiţie catolică.

Bibliografie

 

Izvoare editate;

 

  1. Documente, memorii, amintiri, corespondenţă.

 

  • Crainic Nichifor, Zile albe, Zile negre, Memorii, II, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991.
  • România – Vatican, Relaţii diplomatice I, 1920 – 1950, Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Arhivelor Diplomatice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

 

  1. Lucrări generale;

 

  • Anania Valeriu, Acţiunea catolicismului în România interbelică, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe române, Bucureşti, 1992.
  • Carada M. Theodorian, Acţiunea Sfântului Scaun în România, Editura Autorului, Bucureşti, 1936.
  • Leuştean Lucian, România şi Ungaria în cadrul “Noii Europe” (1920 – 1923), Editura Polirom, 2003.
  • Leuştean Lucian, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon 1918 – 1920, Editura Polirom, 2002.
  • Runcan Nechita, Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2004.
  • Runcan Nechita, România interbelică în diplomaţia religioasă a Vaticanului. Consideraţii istorice, teologice şi juridice, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008.
  • Turcuş Șerban, Sfântul Scaun în relaţiile internaţionale. Între societatea perfectă şi poporul lui Dumnezeu, Editura România Press, Bucureşti, 2008.

 

  • Lucrări speciale;

 

 

  • Ghibu Onisifor, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sf. Scaun, Editura Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1935.
  • Gojinescu Cristian, Concordatul din 1929 şi organizarea cultului catolic în România, Revista Etnosfera, nr. 1, 2009.
  • Runcan Nechita, Implicaţii politico – religioase ale Concordatului României cu Vaticanul, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003.

[1]Lucian Leuştean, România şi Ungaria în cadrul “Noii Europe” (1920 – 1923), Editura Polirom, 2003, p. 6.

[2]Nechita Runcan, Relaţiile României cu Vaticanul în perioada interbelică, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2004, p. 26.

[3]Cristian Gojinescu, Concordatul din 1929 şi organizarea cultului catolic în România, Revista Etnosfera, nr. 1, 2009, p. 4 – 5.

[4]Ibidem, p. 27.

[5] Lucian Leuştean, România, Ungaria şi Tratatul de la Trianon 1918 – 1920, Editura Polirom, 2002, p. 11.

[6]România – Vatican, Relaţii diplomatice I, 1920 – 1950, Ministerul Afacerilor Externe, Direcţia Arhivelor Diplomatice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. XXV.

[7]M. Theodorian Carada, Acţiunea Sfântului Scaun în România, Editura Autorului, Bucureşti, 1936, p. 7.

[8]România – Vatican, op. cit., p. XXVI.

[9]Șerban Turcuş, Sfântul Scaun în relaţiile internaţionale. Între societatea perfectă şi poporul lui Dumnezeu, Editura România Press, Bucureşti, 2008, p. 13 – 20.

[10]Onisifor Ghibu, Nulitatea Concordatului dintre România şi Sf. Scaun, Editura Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1935, p. 11.

[11]Nechita Runcan, Implicaţii politico – religioase ale Concordatului României cu Vaticanul, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003, p. 11 – 12.

[12]România – Vatican, op. cit., p. XXVII.

[13]Nechita Runcan, op. cit., p. 194.

[14]Ibidem, p. 195.

[15]Nichifor Crainic, Zile albe, Zile negre, Memorii, vol. II, Casa Editorială Gândirea, Bucureşti, 1991, p. 6.

[16]Nechita Runcan, op. cit., p. 196.

[17]România – Vatican, op. cit., p. 32 -33.

[18]Valeriu Anania, Acţiunea catolicismului în România interbelică, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe române, Bucureşti, 1992, p. 13.

[19]Cristian Gojinescu, op. cit., p. 35.

[20]Valeriu Anania, op. cit., p. 13.

[21]Ibidem, p. 14.

[22]Nechita Runcan, România interbelică în diplomaţia religioasă a Vaticanului. Consideraţii istorice, teologice şi juridice, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2008, p. 209.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s