Agricultura perioadei Eneolitice

Evoluţia accelerată a tehnologiei cât şi dezvoltarea continuă a civilizatiei umane în perioada Eneolitică m-a determinat să pun în discutie acest subiect atât de puţin cunoscut al istorie umane.

Cel mai important factor al evoluţiei umane din acel moment l-a reprezentat agricultura care a asigurat principala nevoie de baza a omenirii – hrana. De aceea materialul dezvoltat de mine are menirea de a prezinta un tablou general al agriculturii din acea perioadă.

Fără izvoare istorice scrise “citirea” perioadei Eneolitice se bazează exclusiv pe descoperirile ce pun în evidenţă modul de viaţă al oamenilor al acelor vremuri precum uneltele, armele, alimentele, ruinele caselor şi ceramica.

Toate aceste elemente puse cap la cap au rolul de a reconstrui o istorie de mult uitată şi de a ne face să întelegem cum umanitatea a ajuns ceea ce este în prezent.

Începând cu perioada eneolitică umanitatea a cunoscut o accelerare a evoluţiei sale în toate domeniile: tehnologic, cultural, economic dar şi religios. În acest moment omenirea începe, practic, să ocupe o parte din ce în ce mai mare a suprafeţei pământeşti.

Perioada eneolitică se caracterizează prin dezvoltarea prelucrării cuprului care se traduce printr-o dezvoltare deplină a uneltelor. Cunoscând secretul metalurgiei cuprului, oamenii îşi făuresc unelte dar şi arme mai sofisticate. Astfel, uneltele devin mai performante permitând omului să îşi ridice nivelul de trai printr-o diversificare a alimentatiei sale coraborată cu o cantitate de hrană mai mare.

O descoperire făcută la Rast, Oltenia, a scos la iveală un ramoc cu gaură de fixare verticală şi cu “talpa” dreaptă, râşnite de mână şi frecătoare, ceea ce ne demonstrează evoluţia tehnologică a uneltelor în spaţiul românesc.[1]

Oamenii din această perioadă îşi construiesc case mai mari cât şi spaţii largi de depozitare a proviziilor, dar şi spaţii special amenajate pentru manipularea plantelor vegetale de consum.

În aceasta perioadă gropile pentru păstrarea alimentelor vegetale era ceva comun. La Gura Baciului au fost descoperite mai multe gropi ce aveau pereţii acoperiţi cu un strat subţire de lipitură de lut în care erau prinse multe seminţe carbonizate de cereale[2].

În localitatea Ceamurlia de Jos au fost descoperite gropi amenajate pentru depozitarea grâului, dar şi spaţii special create destinate râşnitului boabelor de cereale.[3]

În ceea ce priveşte ceramica, aceasta este utilizată pentru crearea unor vase mai mari şi mai practice fiind folosite pentru păstrarea grâului, noua plantă de bază a alimentaţiei umane[4].

În acest moment apare toporul plat din cupru, precum şi topoarele perforate de inmanusare[5] care permit oamenilor să defrişeze suprafete mari de pădure pentru ca mai apoi loturile de teren defrişate să fie folosite pentru extinderea zonelor destinate cultivării plantelor.

 “Cultivarea plantelor reprezintă una din cele mai importante modificări comportamentale umane produsă de Neolitic şi legate de trecere de la stadiul preistoric de prădător şi consumator, la cel protoistoric şi istoric, de producător al resurselor alimentare”.[6]

“Domesticirea plantelor” şi a animalelor a reprezentat pentru om un pas mare către o noua treaptă a evoluţiei sale. O evoluţie care s-a axat pe dezvoltarea producţiei agricole cât şi pe schimburile de mărfuri  de natură vegetală care s-au derulat între culturile umane din acel moment.

Cele mai vechi dovezi privind cultivarea sau exploatarea sistematică a anumitor plante de către om, în spaţiul românesc s-a constatat în timpul culturii Schela Cladovei (5600 – 6300 BC) în lunca Dunării.

În această zonă au început să se făurească primele utilaje care permiteau o mai bună exploatare a plantelor pentru consum şi chiar cultivarea anumitor cereale şi obţinerea unor recolte controlate pe solurile aluviale din zona inundabilă, fertilă şi uşor de lucrat.

Unelte precum săpăliga, plantatorul şi mai ales brăzdarul tind să confirme o serie de date paleobotanice obţinute cu ajutorul analizei polinice a unor coprolite descoperite în straturile de cultură respective[7]

Deşi noua epocă nu înseamna neaparat o “revoluţie alimentară” ea aduce cu sine o serie importantă de modificări la nivel de dezvoltare agricolă. În acest moment terenurile agricole sunt scoase din perimetrul propriu-zis al asezărilor umane.

Zonele de şes reprezintă, în acest moment, spaţiul preferat al agriculturii lăsând terenurile din zonele de deal şi de munte creşterii animalelor.

Descoperirile făcute în câteva situri din Transilvania şi Banat (în zonele deluroase) au evidenţiat preponderenţa creşterii ovi-caprinelor, dar şi cea a bovinelor. Astfel, se constată că în zona respectivă predomina o economie cu precădere pastoral-transhumantă[8].

Apare grâul, o nouă plantă, creata de ingeniozitatea umană, ce schimbă destul de mult calitatea hranei umane din acea perioadă.

 

Fig I, sursa http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=4088&d=Seusa-Ciugud-Alba-Gorgan-2008

În ceea ce priveşte grâul, găsim dovezi că în perioada eneolitică au fost folosite soiurile emmer, einkorn – Triticum dicoccum, Triticum monococcum şi Triticum aestivum.

În cadrul culturii Boian grâul Triticum monococcum deţinea ponderea cea mai mare (45,1%) fiind urmat de Triticum dicoccum (31,3%) şi Triticum aestivum (1,0%). Nu este exclus ca aceste forme de grâu să aparţină speciei dicoccum degenerat din cauza necultivării sistematice şi a revenit, din această cauză, la aspectul de dicoccoides, ca urmare a sălbăticirii sale[9].

Cultivat în Balcani, vestul Germaniei, Elvetia, Spania şi Caucazia, grâul einkorn a fost unul din fondatorii recoltelor cu seminţe ale agriculturii eneolitice din Orientul Apropiat cât şi componentul principal al recoltelor timpurii de pe teritoriul României.[10]

Graul einkorn este o plantă scundă ce nu depaseste des 70 de centimetri înălţime. Este un produs relativ sărac şi poate supravietui pe soluri neroditoare.

În combinaţie cu grâul einkorn s-au cultivat suprafeţe mari de grâu emmer care a devenit principala cereală a cultivatorilor din eneolitic.[11]

Descoperirile ce au constat în macroresturi vegetale au fost realizate utilizându-se criteriul cronologic: Precucuteni III, Cucuteni A, Cucuteni B, iar în urma analizării corpus-ului s-a remarcat că în rândul cerealelor, grâul şi orzul ocupau un loc destul de important în interiorul perioadei eneolitice.[12]

 

Fig. II, sursa http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=4088&d=Seusa-Ciugud-Alba-Gorgan-2008

“În această  viziune, cerealele au devenit o sursă importantă, de hrană, cu potenţe reale, primare şi secundare influenta acestora pentru nivelul de trai, reliefându-se prin aportul de  hidraţi de carbon şi respectiv, de calorii. Zdrobite, frământate şi fierte au fost pregătite sub forma de fierturi, terciuri şi turte, iar prin fermentarea orzului se obţinea berea, o băutură slab alcolizată, atestă în Orient din Neolitic”.[13]

Cercetări multiple au arătat că Triticum spelta (cereală sălbatică) a putut fi sintetizat artificial din Triticum dicoccoides şi Aegilops squarrosa sau, poate, că la nivelul lui Triticum dicoccoides s-au produs o serie de mutaţii genetice, fie prin hibridizări naturale sau selecţii de cultivare deliberate, obţinându-se astfel Triticum dicoccum.

Triticum dicoccum sau emmer cultivat (grâu moale, grâu alb sau grâu de scrobeală) este un grâu de toamnă, semitoamnă şi primăvară. În zilele noastre acesta se cultivă în Abisinia, Arabia, Iran, Munţii Caucaz şi Ural.

Triticum monococcum, care este cunoscut la noi sub numele de elac, se trage din Triticum boeticum, care îşi are originea în Grecia, provincia Beoţia (care i-a dat şi numele).

Triticum dicoccoides, sau emmer sălbatic, este răspândit în sudul Turciei, Siria, Iordania, nordul Irakului, vestul Iranului şi Transcaucazia.

Triticum spelta este una dintre cele mai rezistente specii la climat rece. Ea poate fi întâlnită şi în reugiunile montane. Este un grâu de toamnă dar există şi specii de primăvară. A fost menţionat în Turcia la Erbaba (5.800 – 5.400 BC)[14].

Datorită suprafeţelor agricole cultivate cu grâu, paiele rezultate din recoltarea grâului au avut rolul de a influenţa decisiv dezvoltarea construcţiilor în perioada eneoliticului.

Utilizarea unei cantităţi mai mari de paie în interiorul lutului, folosit în construirea pereţilor caselor eneolitice, duce la o rezistenţă, sporită în timp, a structurii noilor construcţii[15].

Agricultura eneoltică nu s-a rezumat doar la grâu. Leguminoasele au fost şi ele un factor important de echilibru al mineralelor, vitaminelor, proteinelor, carbohidraţilor şi lipidelor în organism. Lintea, măzărichea, măzăroiul, mazărea au adus diversitate în “dieta” oamenilor din eneolitic dar a contribuit şi la dezvoltarea ceramicii din acele timpuri.

Pe lângă cerealele şi leguminoasele din acel moment oamenii au mai domesticit şi cultivat şi unele plante oleaginoase (susan) şi textile (cânepă, in, bumbac, etc.) care erau utilizate atât pentru alimentaţie, cât şi pentru producerea pieselor textile.

Piesele textile rezultate vor crea un confort termic consistent şi vor ajuta oamenii în a înfrunta mai uşor iernile ce păreau a fi mai dure în acel moment.[16]

Cultivarea primitivă a plantelor pare să fie o prelungire a obiceiurilor de cules, practicată de femei, care a avut efect şi pe plan spiritual în naşterea ideilor despre Terra Genitrix (Pământul-Mama), cult bazat pe fertilitate şi fecunditate.[17]

În arealul intracarpatic şansele de păstrare a seminţelor, legumelor şi fructelor au fost extrem de slabe în contextele arheologice ceea ce a îngreunat misiunea arheologilor de a stabili alimentele de baza ale locuitorilor din aceste zone.[18]

Oamenii au observat că lutul amestecat cu resturile de plante ofereau o rezistenţă sporită ceramicii. Astfel ceramica modelată includea pleava cât şi boabele de linte pe post de decoraţiuni.[19]

Loturile de teren cultivate, deşi erau considerabil mai mari faţă de perioada neolitică, încă erau destul de limitate ca spaţiu.

Datorită faptului că pe acelaşi lot de teren erau cultivate acelaşi tip de plante făcea ca solul să devină sărac în minerale şi astfel recoltele deveneau din ce în ce mai mici în timp.

Din această cauză oamenii obişnuiau să părăsească terenul respectiv după câţiva ani. Ceea ce ne arată că migraţia unor grupuri largi de oameni în eneolitic era ceva destul de obişnuit.

Pentru a preveni degradarea solului oamenii din eneolitic au priceput faptul că utilizarea fecalelor de animale poate ajuta terenul să îşi recapete din calitatea pierdută .

O dovadă a faptului că oamenii au devenit mai stabili, odată cu descoperirea îngrăşămintelor naturale sunt şi descoperirile făcute în tell-ul de pe Dealul Ghindaru unde au fost identificate seminţe de prun şi viţă de vie, plante ce dau rod la câţiva ani, ceea ce ne arată că oamenii deveniseră sedentari.[20]

O  altă dovadă în acest sens l-au reprezentat şi descoperirile din lunca Dunării sau din zonele de câmpie unde s-au întâlnit sate durabile, in cadrul cărora dovezile cultivării pământului, a creşterii animalelor, a pescuitului sau culesului fiind concludente[21].

Între timp oamenii au căutat să “trasaseze” cursuri de apă artificiale pentru a putea iriga recoltele, în perioadele secetoase ale anului.[22]

Stabilitatea comunităţilor eneolitice duce la dezvoltarea culturilor pomilor fructiferi. Astfel, descoperirile din tell-ul de pe Dealul Ghindaru, ne dezvăluie mai multe specii de arbori şi arbusti printre care meri, peri, cireşi sălbatici, aluni, tei dar şi zmeură, măces, soc şi corn.[23]

Odată cu înmulţirea oamenilor, nevoia de hrană creşte ceea ce i-a făcut pe aceştia să îşi dezvolte mai mult uneltele agricole pentru a face faţă astfel cererii tot mai mari de alimente.

În acest scop a fost inventat plugul de lemn (descoperit în faza Vidra pe spaţiul românesc) ce era tras de bovine. Totuşi, oasele de bovine găsite nu au fost cercetate pentru a se clarifica această ipoteză.[24]

“Dacă la început agricultura era extensivă şi itinerantă, exploatându-se doar fertilitatea naturală a pământului, către sfârşitul Neoliticului şi, mai ales, în Eneolitic, cultivarea plantelor a cunoscut un progress vizibil, perfecţionându-se tehnicile de lucrare a pământului prin arare cu ajutorul aratrului (plug incipient de lemn cu partea activă şi corn), tractat cu ajutorul vitelor mari, mai ales a bovinelor, aşa cum sunt cunoscute în cultura Obeid (mileniul V bc) şi la Vădastra (sfârşitul mileniul V bc), au început să fie utilizate unele metode de îmbunătăţire a calităţii solului, prin uzitarea îngrăşămintelor de origine animală şi a irigaţiilor cu ajutorul canalelor, pregătind forme superioare de organizare socială şi politico-militară”.[25]

Odată cu aridizarea climatului în preborealul şi borealul oriental, agricultura ar fi apărut şi s-ar fi deşfăşurat în anumite „oaze” situate în imensul spaţiu geografic al Semilunii Fertile.[26]

Migrând dinspre nordul Siriei către extremul orient oamenii au reusşit să îşi diversifice culturile agricole domesticind astfel orezul şi meiul.

În interiorul continentului african s-a remarcat cultura sorgului şi a meiului african.

Spaţiul mezo-american a fost locul unde nativii au domesticit teosinul care a stat la baza culturilor de porumb domestic şi a fasolei de mai târziu.

Domesticirea animalelor a reprezentat un pas hotărâtor către dezvoltarea agricolă. Astfel se face că, în această perioadă, oamenii se folosesc de animale pentru a reuşi să lucreze suprafeţe din ce în ce mai mari de teren.

În acest context, o parte a culturilor de plante va servi ca hrană pe timp de iarna nu numai a oamenilor ci şi a animalelor care de acum devin „parteneri deplini” în munca câmpului.[27]

Domesticirea animalelor, pe lângă a fi un pas hotărâtor către dezvoltarea agricolă, este o etapă importantă in evoluţia omului. Început la sfârşitul Paleoliticului superior, Epipaleoliticul şi începutul Neoliticului acest proces a cunoscut cel puţin doua etape: o etapă iniţială în care erau vânate animalele mature, puii fiind prinşi şi crescuţi, cei care supravieţuiau şi se maturizau reproducându-se in captivitate, astfel domesticindu-se; şi etapa creşterii propriu-zise care consta în creşterea animalelor domestice în cadrul aşezărilor, etapă ce va duce la dezvoltarea păstoritului[28].

Domesticirea animalelor a produs importante modificări în organismul acestora, atât din punct de vedere biologic (somato-morfologic şi patologic) cât şi „psihologic” comportamental. Aşa numitul stres al domesticirii a difereţiat, în timp, din ce in ce mai mult animalele domestice de cele rămase în sălbăticie.

Oamenii şi-au pus „amprenta” puternic in evoluţia animalelor domesticite. Pe lângă faptul că le-a introdus sarea in alimentaţie oamenii au selectat permanent indivizii cei mai robuşti şi a introdus o serie de calităţi care nu se regăsesc la precursorii sălbatici: lactaţie prelungită, creşterea cantităţii de carne şi grăsime, obţinerea firelor de păr şi lână, folosirea forţei de muncă la cărat şi tracţiune[29]

Creşterea animalelor a asigurat oamenilor, fără un efort susţinut de vânatoare, o cantitate mărită de alimente (carnea, laptele, produsele lactate), bogate in proteine, glucide, lipide şi vitamine, care le era la dispoziţie şi în perioade climatice vitrege. Perioade care nu aduceau cu sine recolte bogate de cereale sau legume.

Pielea, părul sau lâna rezultată din creşterea animalelor au dus la o dezvoltare susţinută a produselor textile asigurând oamenilor un confort termic rezonabil[30]. O parte din oase erau folosite în treburile zilnice ca unelte. Împungători de os s-au găsit în Necropola de la Cernavodă ce a aparţinut culturii Hamangia[31].

Ofrande de carne de animale domesticite sau vânate (porc, oaie, bour, porc mistreţ, peşte, melci, scoici) au fost depuse alâturi de mort tot în cadrul Necropolei de la Cernavodă, cultura Hamangia[32].

În cadrul culturii Vădastra s-a constatat faptul că bovinele aveau capul destul de mare în raport cu restul corpului, cu botul lung, încadrându-se în tipul dolicocefal, cu coarne puternice dirijate lateral, asemănătoare iacului.

Ovinele erau mai mici (68 cm înălţime) şi erau crescute ca şi caprele pentru carne, lapte, piei şi lână. Porcii trăiau in semisălbăticie şi erau crescuţi pentru carne, piei şi grăsime[33]

Se pare că pe teritoriul României bovinele deţineau ponderea cea mai ridicată. Astfel în aşezarea Gura Baciului bovinele deţineau ponderea de 55,11%  din totalul de animale urmate de ovine care deţineau ponderea de 35,22% şi de porci cu o pondere de 5,68%. Deşi reprezenta şi atunci „cel mai bun prieten al omului” câinele nu ocupa un „spaţiu larg in curtea omului”, ponderea lui fiind de 0,56%[34].

Una dintre excepţiile privind creşterea animalelor a reprezentat-o localitatea Moldova Veche unde suinele ocupau o pondere net superioara ovicaprinelor[35].

Vânatul a continuat şi în perioada Eneolitică să constituie una din ocupaţiile importante ale comunităţilor de oameni. În Europa şi Asia se vânau bovinele (bour – Bos primigenius), oaia (Ovis aries), capra sălbatică (Capra hircus) şi mistreţul (Sus scrofa ferus)[36].

Pescuitul a avut rolul de a completa alimentaţia oamenilor din acele vremuri. Peştele şi scoicile au fost folosite, alături de carnea animalelor domesticite şi vânate, pentru a oferi ofrande morţilor în călătoria lor spre lumea de dincolo.

Astfel, la Mangalia şi Limanu s-au descoperit brăţări şi mărgele confecţionate din scoici (Spondylas, Dentalium) într-o groapă funerară[37]

Agricultura din perioada Eneolitică a ajuns la apogeu, de atunci aceasta nu s-a mai schimbat. În prezent cultivăm la fel, doar uneltele fiind mai moderne, ne folosim de animale in acelaşi fel. Acest fapt ne arată cât de importante au fost aceste etapte din dezvoltarea umanităţii care s-au definitivat in perioada Eneolitică, o periodă extrem de importantă în cursul istoriei umane.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

  1. D. Berciu, Cultura Hamangia. Noi contribuţii, Academiei, Bucureşti, 1966
  2. Comsa, Istoria Comunităţilor culturii Boian, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974
  3. Monah şi Dan Monah, Cercetări arheobotanice în tell-ul calcolitic Poduri-Dealul Ghindaru, Ed. Constantin-Matasa, Piatra Neamţ, 2008
  4. Cârciumaru, Paleoetnobotanica, Studii în Preistoria şi Protoistoria României, Ed. Glasul Bucovinei Helios, Iaşi, 1996

Petre. I. Roman, Cultura Coţofeni, Ed. Academiei,  Bucureşti 1976

Sergiu Constantin Enea, Elemente de arheologie funerară în spaţiul Carpato-Danubian. Neolitic şi Eneolitic, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2011

  1. Chirica şi D. Boghian, Arheologia Preistorică a lumii, Neolitic şi Eneolitic, Cap. X, Consideraţii generale şi cronologice, Ed. Helios, Iaşi, 2003
  2. Volschi, M. Irimia, Descoperiri arheologice la Mangalia şi Limanu aparţinând culturii Hamangia, Ed. Pontica, Vol. I, Constanţa, 1968

 

 

 

 

[1] D. Berciu, Cultura Hamangia. Noi contribuţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 191

[2] M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica, Studii in preistoria şi protoistoria României, Ed. Glasul Bucovinei Helios, Iaşi, 1996, p. 30

[3] D. Berciu, op., cit., p. 170

[4] E. Comsa, Istoria Comunităţilor culturii Boian, Ed. Academiei, Bucureşti, 1974, p.52

[5] Petre. I. Roman, Cultura Coţofeni, Ed. Academiei,  Bucureşti 1976, p. 37

[6] V. Chirica si D. Boghian, Arheologia Preistorică a lumii, Neolitic şi Eneolitic, Cap. X, Consideraţii generale şi cronologice, Ed. Helios, Iaşi, 2003 p. 4

[7] M. Cârciumaru, op. cit., p. 129

[8] Petre I. Roman, op. cit. p. 38

[9] M. Cârciumaru, op. cit., p. 125

[10] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit., p. 3-6

[11] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit. p. 5

[12] F. Monah şi Dan Monah, Cercetări arheobotanice în tell-ul calcolitic Poduri-Dealul Ghindaru, Ed. Constantin-Matasa, Piatra Neamţ, 2008, p. 56

[13] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit. p. 6

[14] M. Cârciumaru, op. cit., p. 157 – 160

[15] E. Comsa, op. cit, p. 55

[16] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit. p. 7

[17] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit. p. 7

[18] D. Berciu, Cultura Hamangia, Noi contribuţii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 190

[19] Ibidem, p. 191

[20]F. Monah si Dan Monah, op. cit., p. 56

[21] M. Cârciumaru, op. cit., p. 32

[22] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit., p. 7

[23] F. Monah şi Dan Monah, op. cit., p. 60

[24] E. Comsa, op. cit. p. 55

[25] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit. p. 7

[26] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit. p. 4

[27] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit. p. 8

[28] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit., p. 8

[29] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit., p. 9

[30]V. Chirica şi D. Boghian, op. cit., p. 10

[31] S. C. Enea, Elemente de arheologie funerară în spaţiul Carpato-Danubian, Neolitic şi Eneolitic, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2011, p. 40

[32] Ibidem, p. 40

[33] M. Cârciumaru, op. cit., p. 43

[34] M. Cârciumaru, op. cit., p. 44

[35] M. Cârciumaru, op. cit., p. 39

[36] V. Chirica şi D. Boghian, op. cit., p. 10

[37] V. Volschi, M. Irimia, Descoperiri arheologice la Mangalia şi Limanu aparţinând culturii Hamangia,  Vol. I., Ed. Pontica, Constanţa, 1968, p. 58

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s