Megali Ideea sau idealul unitar grec

În secolul al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a naţiunilor europene moderne. Un proces ce a dus la apariţia unor noi state naţionale unitare şi independente în Europa Occidentală (Belgia, Italia, Germania), dar şi în Balcani (Grecia, România, Serbia, Bulgaria şi Muntenegru). Dacă în Occident, prosperitatea şi nivelul ridicat cultural au reprezentat un liant important în cadrul constituirii statelor naţionale, în Balcani, condiţiile economice precare, precum şi lipsa unei mase intelectuale consistente au făcut ca mitul regatului istoric şi a frontierelor naturale şi naţionale să primeze.

Timp de secole, răspândirea geografică a elementului elen, dar şi istoria sa, a fost un element ieşi din comun. Teritoriul Greciei din prezent, ţărmul egeean al Anatoliei, zone vaste ale ţărmului mediteraneean, precum şi ţărmul Marii Negre au reprezentat spaţiul în care s-au format comunităţi numeroase greceşti. Această realitate care a început în Antichitate, a continuat, într-un spaţiu ce s-a redus la ţărmul egeean, Asia Mică şi ţărmul Marii Negre, prin intermediul Imperiului Bizantin.

Megali Ideea, dorinţa de unitate naţională şi teritorială greacă, a apărut în secolul al XIX-lea când mitul naţiunii şi al statului – naţiune a acaparat imaginarul istoric şi politic elen. Ideea naţiunii a devenit expresia privilegiată a unităţii. În schimb, unitatea naţională greacă se confunda adesea cu dorinţa vecinilor de a-şi înfăptui idealul naţional. Astfel, naţionalismul a marcat puternic şi durabil istoriografia şi conştiinţa istorică elenă.[1] Marea idee grecească a venit pe fondul slăbirii din ce în ce accentuate a Imperiului Otoman. Un imperiu muribund care devenise o problemă spinoasă a Europei. O problemă în primul rând de natură teritorială în care spaţii vaste necesitau o regândire a hotarelor de proporţii.

Slăbirea treptată a Imperiului Otoman a dat un impuls deosebit mişcării naţionale greceşti. Dacă la început poporul elen a luptat pentru o cultură proprie şi pentru dreptul la existenţă naţională, idealurile au degenerat în timp. O parte a noii elite politice dar şi unele clici ce au ţintit spre putere au redirecţionat idealurile naţionale către un naţionalism mărginit. Prin intermediul noului naţionalism, grecilor le-au fost inoculate mituri şi ideologii de natură imperialistă.[2]

Starea precară a societăţii a avut un rol important în construcţii marii idei. În contrast cu prezentul sumbru, grecii au făcut apel la trecutul lor glorios, la vechimea lor considerabilă, la realizările lor strălucitoare şi la serviciile  pe care le-au adus altor naţiuni şi Europei în general. Având la bază asemenea idei, grecii  şi-au atribuit o misiune istorică măreaţă, încercând să-i convingă şi pe alţii de realitatea acestui lucru. Aceste convingeri trebuiau să funcţioneze ca un stimul puternic pentru evoluţia naţiunii din acel moment. Conform lui Walter Kolarz, în lucrarea sa Mituri şi realităţi în Europa de Est, conştientizarea acestor convingeri s-a transformat într-o ameninţare atât pentru respectiva naţiune intoxicată de aceste idei, cât şi pentru celelalte naţiuni care veneau în contact cu ea. În acest mod, trecutul poporului elen ajungea să cântărească greu în gândirea şi acţiunile lui politice.[3] Este de subliniat faptul că aceste convingeri nu au fost doar nişte idei naive produse de nişte persoane neînsemnate, ci au fost folosite în scop manipulator de către oameni de stat importanţi tocmai în momentele hotărâtoare ale istoriei europene, cum ar fi în timpul tratativelor pentru pace.

Paralel cu ambiţiile elitelor elene, în rândul populaţiei greceşti circulau cântece populare şi povestiri culte despre Alexandru cel Mare. Povestiri care s-au transmis din secolele III – IV d. Hr. până în zilele noastre, sub titlul Cartea lui Alexandru cel Mare, roman care a păstrat vie în conştiinţa populaţiei elene măreţia timpurilor trecute. Acest roman a făcut cunoscute în Ocident faptele marilor figuri istorice elene, a eroului macedonean şi a tatălui său Filip.[4]

În tot acest timp, conştiinţa elenă se afla transpusă în cadrul imaginar străvechi al sfârşiturilor lumii şi al eternei reîntoarceri. O temă ce a fost abordată şi de Mircea Eliade în Mitul eternei reîntoarceri, 1949 şi care se plia pe revolta poporului grec asupra timpului concret, istoric şi pe nostalgia reîntoarcerii la timpul lui Alexandru cel Mare şi al Atenei.[5] O reîntoarcere la un timp care, conform elitelor politice şi intelectuale greceşti, putea fi retranspusă în realitate. În acelaşi timp, criza noii societăţi elene independente şi rateurile elitei politice impuneau crearea unui nou stat care să includă toate teritoriile stăpânite candva de populaţiile elene, cel puţin a celor din Balcani şi Anatolia, în idealul depăşirii istoriei şi a creării unui nou individ pliat pe şablonul grecului antic. Mai târziu, tot pe baza utopică a depăşirii istoriei şi a creării noului individ s-au creat ideologii noi precum comunismul sau nazismul care îşi propuneau nu numai stăpânirea oamenilor ci schimbarea cursului istoriei şi modificarea naturii umane.[6] Retrasarea graniţelor naţionale şi repunerea pe tapet a vechii Elade, dar într-un nou context, a pus în discuţie şi reinventarea limbii greceşti. O limbă ce trebuia să unifice dialectele ce se vorbeau pe toată întinderea teritorială pe care grecii o revendicau. Astfel, a luat naştere Katharevousa care era o formă lingvistică ce părea a fi un compromis între vechea limbă greacă şi limba demotiki folosită de o mare parte a populaţiei elene din secolul al XIX-lea. Prin inserţiile lingvistice antice, noua limbă greacă avea pretenţia de a fi una cultă şi pură în acelaşi timp şi a avea rolul unui liant între ambiţiile naţiunii şi noua cultură care urma să formeze intelectual noul grec.[7] În acelaşi timp, Katharevousa trebuia să demonstreze lumii întregi continuitatea etnică şi lingvistică de la o generaţie la alta a limbii şi culturii greci pe teritoriile revendicate.

Gândul că sunt urmaşii lui Pericle şi a lui Platon şi moştenitorii Imperiului Bizantin a făcut ca în interiorul conştiinţei greceşti să se infiripe, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, un sentiment puternic de mândrie naţională. Un sentiment de mândrie naţională ce s-a transformat într-un simţământ de superioritate faţă de naţiunile vecine care erau considerate inferioare şi care, în opinia elenă, ocupau nedrept vaste teritorii ce aparţineau din punct de vedere istoric de poporul grec.[8] Este adevărat că nu cu mult timp în urmă, aproape fiecare om civilizat din Balcani era grec prin educaţie, dacă nu prin origine. Cultura greacă a ajuns să influenţeze toată Peninsula Balcanică, dar şi teritorii din afara ei. Pentru grecii din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea Balcanii apăreau cu necesitate centrul din care ei îşi puteau lansa lupta de redobândire a hegemoniei politice şi culturale în sud-estul Europei, „prin forţa Scripturilor şi cuvintelor lui Homer”. Prin intermediul influenţei culturii greceşti au luat naştere o viaţă naţională românească, bulgară şi în cele din urmă albaneză. Dar influenţa culturii greceşti nu a adus doar beneficii. De fapt, fiecare pas înainte al acestor noi naţiuni ce au beneficiat de cultura elenă, a însemnat de fapt un pas înapoi pentru „marea idee” a grecilor.[9] În acelaşti timp, noile naţiuni care s-au născut sub influenţa culturii greceşti i-au refuzat elenismului meritele, accentuând rolul de catalizator naţional al iluminismului francez. Acest fapt este subliniat  de Giorgios D. Poukamisos în lucrarea sa În dialog cu istoria.

Superioritatea ideologică a grecilor era întărită şi de faptul că un număr de greci ocupau poziţii privilegiate în interiorul aparatului birocratic otoman. Astfel, elenii reuşeau să controleze afacerile bisericii ortodoxe prin intermediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, cea mai mare parte a înaltului cler ortodox fiind de origine greacă. În acelaşi timp, sistemul milleturilor a permis ierarhiei predominant elene a Patriarhiei să aibă controlul asupra supuşilor otomani ortodocşi, aşa numiţi Rum milleti.[10] Odată cu secolul al XVIII-lea, membrii unor familii nobiliare elene din Constantinopol, aşa numiţi fanarioţi, au reuşit să câştige controlul asupra politicii externe turce şi mai apoi asupra întregului sistem birocratic otoman.[11]

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, fanarioţii din cele două principate româneşti au dat expresie cei dintâi spiritului de libertate ce provenea din Franţa, precursor al conceptului de naţiune. Ideile revoluţionare răspândite de armatele lui Napoleon au contribuit la apariţia de „comunităţi imaginate”, adică conservarea, crearea şi modificarea sensului comunităţii, ca răspuns la condiţiile istorice specifice. Iluminismul francez concepea naţiunea ca un instrument de eliberare de tiranie, iar adepţii acestui iluminism din spaţiul grec au considerat revoluţia ca o afirmare a faptului că istoria poate fi construită şi trăită. Ideile iluministe au fost aşezate pe fundaţia solidă construită de puternica clasă a negustorilor, a căror bogăție a permis fondarea de școli, biblioteci și finanțarea studiilor tinerilor greci în universități occidentale. O puternică clasă a negustorilor ce a fost rodul unei bogate tradiții maritime a locuitorilor insulelor din Marea Egee.

Studenții greci au intrat în contact, în Europa Occidentală, cu ideile iluminismuluiRevoluției Franceze și naționalismului romantic european. Intelectualii influenți ai diasporei elene, precum Adamantios Korais și Anthimos Gazis au încercat să transmită asemenea idei grecilor din patrie, având ca scop atât ridicarea nivelului de cultură al poporului, cât și întărirea sentimentelor naționale. Aceste deziderate au fost atinse prin publicarea a numeroase cărți, broșuri și diverse alte scrieri în limba greacă, proces care a fost cunoscut cu numele de „Diafotismos” (Διαφωτισμός).

Rigas Feraios, cel mai influent scriitor grec al mişcării naţionale greceşti, a fost puternic influențat de Revoluția Franceză și a fost primul intelectual care a conceput și organizat o mișcare națională cuprinzătoare care urmărea eliberarea popoarelor subjugate de turci în Balcani și crearea „Republicii Balcanice”. El a fost arestat împreună cu un număr de susținători de către autoritățile austro-ungare în Trieste în1797 și mai apoi predat autoritățior otomane. Rigas și conspiratorii săi au fost executați prin strangulare la Belgrad în iunie 1798, iar trupurile lor au fost aruncate în Dunăre.Moartea lui Rigas nu a făcut decât să întețească flacăra naționalismului elen. Poemul său naționalist Thourios a devenit un simbol al luptei grecilor împotriva dominației otomane.[12]

Mai târziu, Revoluţia greacă din 1821 a devenit o problemă internaţională. În cadrul acestei probleme nu acţiunile propriu-zise ale revoluţionarilor greci s-au dovedit determinante ci intervenţia externă. Primii paşi spre revoluţie au fost făcuţi în în afara spaţiului grec propriu-zis. Comercianţii din oraşele şi târgurile de la Marea Neagră şi Mediterana, fanarioţii din Constantinopol şi grecii din Principatele Române au aprins focul revoluţiei care avea să stârnească o Europă întreagă. Acestor grupuri s-au alăturat unii notabili sau membrii ai clerului superior din Grecia propriu-zisă. După ce revoluţia a început în Peloponez şi Rumelia, în revoltă s-au implicat pe lângă unii militari de profesie şi susţinători din rândul ţărănimii.[13]

Cauza statului elen a fost ajutată de larga mişcare romantică cunoscută sub numele de filoelenism. Toată elita occidentală fusese educată în spiritul culturii clasice, astfel grecii moderni erau văzuţi ca fiind descendenţii direcţi ai eroilor din fostele manuale şcolare. În statele occidentale, filoelenii s-au recrutat din toate straturile societăţii şi o parte din ei chiar au mers să lupte pentru a sprijini revoluţia greacă.[14]  Numeroși americani bogați și aristocrați europeni, așa cum a fost renumitul poet Lordul Byron sau medicul Samuel Howe, s-au alăturat revoluționarior greci și au luptat cu arma în mână împotriva turcilor. De asemenea, mulți filoeleni au finanțat revoluția. Istoricul scoțian Thomas Gordon a luat parte la luptele revoluționare, iar mai târziu a scris prima istorie a revoluției elene în limba engleză. La dezvoltarea filoelenismului a contribuit şi lucrarea lui Claude Fauriel Chants populaires des la Grèce moderne ce a imprimat o altă abordare a descoperirei Greciei antice. Intelectualul francez J. P. C. Viennet considera că era de datoria Europei creştine să-i ajute pe greci.[15]

După ce Grecia și-a cucerit independența în 1821 s-a ajuns în situația în care noul stat suveran avea pe teritoriul național o populație egală cu cea a etnicilor eleni care trăiau în afara acestor granițe, în principal în Imperiul Otoman. Statul elen își datora granițele sprijinului Marilor Puteri, care nu avuseseră niciun interes să accepte crearea unui stat mai mare în detrimentul Imperiului Otoman.

Megali Ideea reprezenta dorința de aducere a tuturor grupurilor etnice elene în interiorul granițelor Grecie și prin aceasta să ducă la renașterea Imperiului Bizantin. Teritoriile vizate de naționaliștii eleni erau în principal EpirulTesaliaMacedoniaTracia, insulele Mării EgeeCretaCipru, anumite regiuni din Anatolia, dar și orașul Constantinopol, care urma să înlocuiască Atena și să devină noua capitală a statului grec renăscut. În sprijimul acestui fapt, Premierul elen Ioannis Kolettis avea să declare în ședința Parlamentului din ianuarie 1844: „Regatul Greciei nu este Grecia; este cel mult o parte, cea mai mică și săracă parte a Greciei. Grec nu este doar cel care populează Regatul, ci și cel care populează Ioannina, Salonicul, sau Serres, sau Adrianopole, sau Constantinopolul, sau Trapezoidul, sau Creta, sau Samosul, sau oricare altă regiune aparținând istoriei elene sau rasei elene… Există două mari centre ale elenismului. Atena este capitala Regatului. Constantinopol este marea capitală, visul și speranța tuturor grecilor”.

În timpul revoltei din Creta şi a războiului greco – turc din 1897, în cadrul elitei politice elene s-a făcut remarcat Eleftherios Venizelos. Abil politician şi mare naţionalist, Venizelos a fost unul dintre cei mai importanți sprijinitori ai Marii Idei. Cât timp el s-a aflat la conducerea Greciei, teritoriul țării s-a extins foarte mult în timpul Războaielor Balcanice din 1912 —1913, prin alipirea Epirului de sud, Cretei și sudului Macedoniei la Grecia. Venizelos s-a născut și a fost educat în Creta. Încă din perioada sa cretană, Venizelos era un politician influent nu doar în insulă, ci și în Grecia continentală. El a fost inițiatorul unor reforme sociale, militare și administrative, care au avut ca rezultat obținerea succeselor din Războaiele Balcanice.

Idealul marii idei a împins societatea elenă în Primul Război Mondial de partea Antantei. După război, victoria Aliaților a părut că va asigura realizarea idealurilor Marii Idei. Pentru moment, Grecia a reuşit să ocupe Smirna, ImbrosTenedosTracia Apuseană și Tracia Răsăriteană. Acest fapt a atras statul elen într-un conflict deschis cu naţionaliştii turci conduşi de Mustafa Kemal.

Grecia a suferit o înfrângere de proporții în 1922, când naționaliștii turci au ieșit învingători în conflictul cu grecii și i-au alungat pe aceştia din Anatolia. După semnarea Tratatului de pace de la Lausanne, Grecia a pierdut Tracia Răsăriteană, Imbros și Tenedos, Smirna și orice alt teritoriu din Anatolia. Pentru a evita formularea unor pretenții teritoriale în viitor, Grecia și Turcia au căzut de acord să efectueze o serie de „schimburi de populație”. În timpul conflictului, 151.892 de greci se refugiaseră din Asia Mică în teritoriile controlate de Atena. Tratatul de la Lausanne a oficializat mutarea a 1.104.216 greci din Turcia, 40.027 din Bulgaria, 58.522 din Rusia (ca urmare a înfrângerii generalului „alb” Vranghel) și 10.080 din alte regiuni (Insulele Dodecaneze sau Albania printre altele) în Grecia. În schimb, 380.000 de turci au părăsit teritoriul Greciei, ca și 60.000 de bulgari din Tracia și Macedonia.

În ciuda faptului că Marea Idee a încetat să mai fie forța motrice a politicii externe elene, unele elemente ale acesteia au continuat să influențeze Grecia pe arena internațională în tot secolul al XX-lea. După lovitura de stat din 4 august 1936, Ioannis Metaxas a proclamat nașterea celei de-„a treia civilizații elenistice”, după civilizația Greciei Antice și cea a Imperiului Bizantin. Atacul eșuat al Italiei Fasciste de la începutul celui de-al doilea război mondial a permis Greciei să ocupe în iarna 1940 – 1941 părți ale sudului Albaniei, („Epirul de Nord”, după cum îl numeau grecii), care au fost administrate ca o provincie a Greciei, până la ofensiva germană din aprilie 1941. Ocupația, lupta de rezistență împotriva forțelor Axei și Războiul Civil Grec care a urmat au trecut Megali Idea pe un plan secundar. Anexarea Dodecanezului în 1947 poate fi considerată ca o urmare a înfrângerii Italiei în război, fără nicio legătură cu „Marea Idee”.

Cipru, ocupat de către Regatul Unit a devenit „mărul discordiei” în relațiile greco-turce. În 1955, un colonel al armatei elene de origine cipriotă, George Grivas, a început o campanie de tulburări civile, a cărei scop era alungarea britanicilor din insulă și unirea acesteia (Enosis) cu Grecia. Primul ministru elen din acele vremuri, Alexandros Papagos, nu avea o atitudine favorabilă față de această posibilă unire. Britanicii au mizat pe sprijinul ciprioților turci în lupta cu ciprioții greci, ceea a dus la o radicalizare a poziției majorității elene a insulei, respectiv a minorității turce. Acordul de la Zürich din 1959 a dus la recunoașterea independenței insulei, care devenea membră a Commonwealthului. Luptele interetnice din 1960 au dus la mobilizarea în Cipru în 1964 a forțelor Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.

După o scurtă perioadă de linişte, problema cipriotă a fost readusă în actualitate de „Dictatura coloneilor”. Liderii loviturii militare de stat din 21 aprilie 1967 s-au autoproclamat ca singura forță capabilă să apere valorile civilizației creștine elene. Criza petrolului din 1973 a agravat relațiile greco-turce. Noi zăcăminte de petrol au fost descoperite lângă Thasos. Grecii și turcii se aflau în competiție directă pentru obținerea drepturilor de explorare, ceea ce a dus la izbucnirea unor noi violențe între comunitățile rivale de pe insulă. În același timp, poziția dictaturii militare s-a deteriorat rapid. Protestele studenților din noiembrie 1973 a dus la luarea unor măsuri extreme de către armată, inclusiv la trimiterea tancurilor în campusul Politehnicii. Megali Ideea a fost folosită de dictatură pentru devierea atenției publicului de la gravele probleme interne cu care se confrunta țara.

În iulie 1974, Generalul Ioannidis a aranjat răsturnarea președintelui Ciprului, Makarios și unirea insulei cu Grecia. Această acțiune a dus la o reacție imediată a Turciei. Turcia a invadat nordul insulei, unde majoritatea populației era formată din turci. Grecia și Turcia au proclamat mobilizarea generală și războiul dintre cei doi vecini părea iminent. Având ajutorul Turciei, Makarios a revenit la conducerea Ciprului. După conflict, de o parte de alta a Ciprului se traseaza o graniţă care separă partea turcă de partea greacă a insulei. În august 1974 armata turcă deportează aproximativ 200 000 de greci din nordul insulei, iar în acelaşi timp turcii din sud se refugiază în nord. Astfel, în 1975 este creat Statul Federal Turc al Ciprului, un prim pas spre formarea unui stat independent. După opt ani de negocieri eşuate cu guvernul cipriot, pe 15 noiembrie 1983 este declarată independenţa Republicii Turce a Ciprului de Nord, sub conducerea lui Rauf Denktaş. Noul stat este recunoscut doar de către Turcia, care menţine o forţă de 30 000 de soldaţi în partea de nord a insulei.

Megali Ideea și-a pierdut practic importanța politică în Europa zilelor noastrea datorită dispariției semnificativei minorități elene din Turcia, dar şi aderării ţării la organismele internaţionale. Din acest motiv, principalele dispute greco-turce din prezent cu privire la frontiere sunt bazate în principal pe motive economice – drepturile de exploatare ale zăcămintelor petroliere sau cele de pescuit.

Marea idee de unificare naţională şi teritorială a Greciei a avut rolul de a clădi statul elen modern din prezent, dar a reprezentat şi o piedică în dezvoltarea ţării prin implicarea într-un şir prelungit de conflicte şi prin instaurarea unei atmosfere de haos şi mizerie în cadrul societăţii. Odată cu renunţarea la această idee, statul elen şi-a găsit liniştea şi stabilitatea teritorială şi economică, înscriindu-se pe un trend consistent de dezvoltare şi consolidare naţională.

Bibliografie

  • Kolarz Walter, Mituri şi realităţi în Europa de Est, trad. Oana Suditu, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
  • Arnakis G. Georgiades  , The Greek Church of Constantinople and The Ottoman Empire, “The Journal of Modern History”, Vol. 24, No. 3 (Sep. 1952), pp. 235 – 250, Published by: The University of Chicago Press, https://www.scribd.com/document/338131011/Georgiades-Arnakis-The-Greek-Church-of-Constantinople-pdf.
  • Constantinos Paparrigopoulos, History of the Hellenic nation, trad. Mary Kitroeff, http://books.openedition.org/ceup/2262.
  • Eliade Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999.
  • Anderson Benedict, Comunităţi imaginate, Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului, trad. Oltean Roxana şi Potrache Ioana, Editura Integral, Bucureşti, 2000.
  • Peter Harold Paroulakis, The Greeks: Their Struggle for Independence, Hellenic International Press, 1984, Darwin, Australia.
  • Jelavich Charles, Jelavich Barbara, Formarea statelor naţionale balcanice 1804 – 1920, trad. Ioan Creţu, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1999.
  • Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei moderne (1204 – 1985), trad. Dumitru N. Nicolae, Editura Euroatlantică Bucureşti, 2004.

[1] Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 171.

[2] Walter Kolarz, Mituri şi realităţi în Europa de Est, trad. Oana Suditu, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 57.

[3] Ibidem, p. 58.

[4] Apostolos E. Vakalopoulos, Istoria Greciei moderne (1204 – 1985), trad. Dumitru N. Nicolae, Editura Euroatlantică Bucureşti, 2004, p. 22.

[5] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 7.

[6] Lucian Boia, op. cit., p. 22.

[7] Benedict Anderson, Comunităţi imaginate, Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului, trad. Roxana Oltean şi Ioana Potrache, Editura Integral, Bucureşti, 2000, p. 17.

[8] Walter Kolarz, op. cit., p. 184.

[9] Ibidem, p. 190.

[10] G. Georgiades  Arnakis, The Greek Church of Constantinople and The Ottoman Empire, “The Journal of Modern History”, Vol. 24, No. 3 (Sep. 1952), pp. 235 – 250, Published by: The University of Chicago Press, https://www.scribd.com/document/338131011/Georgiades-Arnakis-The-Greek-Church-of-Constantinople-pdf, p. 238.

[11] Constantinos Paparrigopoulos, History of the Hellenic nation, trad. Mary Kitroeff, http://books.openedition.org/ceup/2262.

[12] Peter Harold Paroulakis, The Greeks: Their Struggle for Independence, Hellenic International Press, 1984, Darwin, Australia, p. 32.

[13] Charles Jelavich, Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice 1804 – 1920, trad. Ioan Creţu, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1999, p. 59.

[14] Ibidem, p. 72.

[15] Apostolos E. Vakalopoulos, op. cit., p. 205.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s