După respingerea Planului Valev care rezerva României statutul de grânar al spaţiului comunist, autorităţile române au început un amplu proces de dezvoltare a industriei şi a economiei naţionale. Plan de dezvoltare ce avea ca principal obiectiv reducerea decalajelor economice dintre România şi ţările din vest.[1]Odată cu retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul României şi cu distanţarea de URSS, începută de Gheorghiu Dej şi continuată de Nicolae Ceauşescu, în economia autohtonă au loc investiţii româneşti dar şi străine care vor duce la o industrializare forţată. Programul de dezvoltare economică s-a bazat şi pe împrumuturi externe fapt ce va provoca ample dezbateri în interiorul aparatului de conducere român cu privire la plata acestora.[2]
1981 a reprezentat anul în care se va demara un amplu proces de reformare a sistemului politic, economic şi social şi care se va întinde mai mult de un an. Sfârşitul implementării reformelor a fost luna decembrie 1982 atunci când Nicolae Ceauşescu a declarat că România îşi va plăti toate datoriile externe. Cauza principală a aplicării acestor reforme a reprezentat-o prăbuşirea economică. Din cauza declinului economic guvernele occidentale şi băncile private refuzau să mai finanţeze economia românească care nu era deloc rentabilă. Astfel, condiţiile de acordare a creditelor au fost înăsprite în aşa fel încât instituţiile internaţionale pretindeau un control sporit asupra deciziilor economice pentru a se asigura că statul român va putea returna sumele împrumutate.
Aceste condiţii au stârnit vii dezbateri în interiorul conducerii comuniste române care nu putea fi de acord cu implicarea instituţiilor internaţionale în treburile economice interne. În ceea ce priveşte starea populaţiei, aceasta se înrăutăţea în permanenţă, ceea ce provoca proteste ce căpătau cele mai diferite forme. Această problemă socială punea regimul Ceauşescu într-o situaţie delicată, care se temea că cineva din conducerea superioară ar putea profita de conjunctură pentru a se întoarce împotriva sa. La data de 15 iunie 1981, FMI acordă un împrumut României în valoare de 1,3 miliarde de dolari dar cu condiţia ca statul să încetinească ritmul industrializării şi de a creşte alocările pentru agricultură. Condiţia pusă de FMI era similară cu cea impusă de CAER în anii 60 fapt ce a dus la acel moment la negocieri dure între reprezentanţii lui Dej şi sovietici.
Recomandările FMI indicau faptul că programul economic derulat de Ceauşescu până atunci fusese un fiasco.[3] La 3 noiembrie 1981, autorităţile române cer creditorilor internaţionali amânarea plătilor datoriilor. După două săptămâni FMI anunţă că nu va mai vira următoarea tranşă din creditul contractat în iunie. Situaţia era îngrijorătoare, datoriile crescuse şi ajunsese la valoarea de 11,4 miliarde de dolari, o sumă importantă pentru valoarea produsului intern brut al României din acea perioadă. În luna ianuarie 1982, FMI recomandă autorităţilor române să iniţieze negocieri cu principalii creditori. Astfel că, la 29 ianuarie 1982, după negocieri cu reprezentanţii băncilor, acestea au fost de acord cu amânarea temporară a plăţii dobânzilor la credite şi cu elaborarea unui nou calendar de plăţi.
Situaţia economică făcuse ca până în martie 1982, 40 de reprezentanţe economice străine din cele 62 care operau în România să fie retrase. Autorităţile române au pus în aplicare un adevărat program de economii drastice ceea ce a dus la deblocarea celei de-a doua tranşe a creditului FMI. Totuşi, FMI nu intenţiona să aprobe şi cea de-a treia tranşă a creditului din cauza temerii ca aceste fonduri să nu fie folosite în alte scopuri decât cele prevăzute în contract. Autorităţile române continua negocierile cu creditorii internaţionali şi la 28 iulie 1982, Clubul de la Paris şi-a dat acordul ca 80% din restanţele plăţilor aferente anilor 1981 şi 1982 să fie reprogramate. Acest fapt permitea FMI-ului să facă transferul ultimei tranşe a împrumutului. Noua politică impusă de creditori României a făcut ca gradul de îndatorare să se reducă de la 10,1 miliarde de dolari la circa 9,77 miliarde de dolari. La Conferinţa Naţională PCR din data de 16 decembrie 1985, Nicolae Ceauşescu a anunţat că scopul lui este achitarea a jumătate din datoria externă până în anul 1985, iar în primii 2-3 ani din următorul cincinal a tuturor creditelor externe.[4]
Odată cu plata acestor datorii Ceauşescu urmărea să se elibereze cu orice preţ de influenţele străine care diluau din autoritatea dictatorului român. Plata întregii datorii va fi aruncată pe umerii întregii populaţii care trebuia acum să suporte un regim de economii foarte drastic. Regimul de economii începuse încă din anul 1981. Astfel că, la data de 10 octombrie a aceluiaşi an, Consiliul de Stat a emis un decret referitor la prevenirea şi combaterea speculei. Erau prevăzute pedepse între şase luni şi cinci ani de privare de libertate pentru procurarea de produse alimentare de bază în cantităţi mai mari decât erau necesare familiei respective pentru o lună. Pe data de 18 octombrie, Consiliul de Stat a mai dat un decret prin care interzicea cetăţenilor să-şi procure alimente din alte zone decât cea în care locuiesc. Acest principiu economic a fost numit autoaprovizionare teritorială. Pentru a îmbunătăţi aprovizionarea teritorială cu ocazia unei şedinţe CPEx, Nicolae Ceauşescu a cerut elaborarea unor programe de sporire a productivităţii în agricultură pentru fiecare judeţ. Un alt scop al şedinţei a fost implementarea principiului autosuficienţei alimentare a judeţului.[5]
Urmarea implementării principiului autosuficienţei alimentare a reprezentat o dramă economică pentru populaţie. Astfel că, în România anilor 80 penuria produselor alimentare şi a celorlalte bunuri şi servicii vor lua forme mult mai severe decât în celelalte ţări comuniste.[6] Produsele alimentare de bază precum pâinea, uleiul şi zahărul erau raţionalizate şi puteau fi procurate numai pe baza unor cartele individuale sau familiale. Dar, deţinerea unor astfel de cartele nu garanta că produsele raţionalizate puteau fi procurate. De multe ori achiziţionarea produselor raţionalizate era un proces foarte anevoios, cetăţenii fiind nevoiţi să stea ore în şiri la cozi interminabile pentru a intra în posesia alimentelor care trebuiau teoretic să fie garantate de respectivele cartele. Carnea şi produsele din carne erau de asemenea raţionalizate fiind destul de greu de găsit în galantarele magazinelor. Nu cu mult timp înainte de căderea regimului, autorităţile comuniste hotărâse ca în Bucureşti, salamul trebuia să se vândă numai pe baza buletinului de identitate care atesta calitatea de rezident al Capitalei.
Fiecare rezident al Capitalei putea cumpăra, după multe ore pierdute la coadă, maxim 200 grame de salam iar pentru o cantitate mai mare se stătea de mai multe ori la coadă. Familiile care aveau pensionari în stare relativ bună de sănătate se puteau considera fericite deoarece celor bătrâni le revenea, de multe ori, sarcina de a sta la cozile interminabile.[7]
În ceea ce priveşte crescătorii de animale din mediul rural acestora le era interzis să-şi sacrifice viţeii pentru consumul propriu sau pentru vânzare. Astfel, creşterea de animale şi sacrificarea lor pentru autoconsum sau pentru piaţă era strict reglementată. Penuria de alimente se extinsese şi la celelalte alimente precum ouăle, orezul, făina, laptele şi produsele din lapte. Se ajunsese până acolo încât unele alimente precum carnea, produsele din carne, caşcavalul sau brânza să devină veritabile monede de schimb pentru a obţine alte produse, alte servicii sau pentru a obţine diferite favoruri de la superiorii ierarhici ori de la alţi indivizi. Alte bunuri greu accesibile cuprindeau hârtia igienică, medicamentele, vata medicinală, detergentul sau săpunul. Conform planificării autorităţilor igiena unui locuitor al ţării se putea rezolva cu 1,9 kilograme de săpun anual.[8]
În cazul locuitorilor din mediul rural situaţia era şi mai dramatică. Ţăranii români aveau mai mari dificultăţi decât populaţia urbană în a-şi procura ulei, zahări şi chiar pâinea.[9] Lăsaţi fără pământ, ţăranii au devenit navetişti la oraş unde munceau în fabrici. Aceştia se opun şi critică noile schimbări din politica partidului în domeniul agriculturii: „măsurile ce se iau la ţară pentru creşterea vitelor, în modul forţat cum se aplică, în loc să ducă la sporirea lor, duc la dispariţia lor. Până nu ni se dă pământ corespunzător să-l muncim, nu vom reuşi să contractăm vite, porci şi păsări cu statul, pentru că nu avem cu ce le creşte” scriau ţăranii dintr-un C.A.P. din judeţul Dolj.[10] Nemulţumirile din mediul rural sunt exprimate în mai multe scrisori adresate de către ţărani conducerii de la Bucureşti în care apar avertismente de genul: „Nu e departe ceasul să recurgem la procedee ca în 1907” sau „Este ruşinos să avem vărsare de sânge într-o ţară comunistă. Mai bine ar veni sovieticii să ne administreze ţara”.[11] Tot în această perioadă apar fenomene aparent izolate, precum: protocronismul, „Cântarea României”, Casa Poporului, supraaglomerarea oraşelor şi a mijloacelor de transport, îndrumarea „cetăţenilor către munca patriotică (neplătită şi obligatorie) şi „Pregătirea Tineretului Pentru Apărarea Patriei” (PATP).
În anii 80 numărul copiilor abandonaţi din cauza sărăciei şi a măsurilor pronataliste din anii 60 creşte. Apar, astfel, orfelinate cu condiţii de coşmar, în care şi-au pierdut o parte din viaţă copiii care au trecut prin ele.[12] Începutul anilor 80 vor aduce cu ei o serie de dispoziţii referitoare la funcţionarea întreprinderilor de stat. Obiectivele acestor dispoziţii erau înăsprirea disciplinei în muncă şi stabilirea unor reguli rigide de exploatare a mijloacelor de producţie. De asemenea Consiliul de Stat a emis şi un decret cu privire la agricultură, pe baza căruia se instituiau contractele. Este de subliniat faptul că eliminarea contractelor în 1956 a fost considerat a fi unul dintre primele semnale ale liberalizării regimului.[13]
Lucrurile evoluau în ţără. În luna decembrie a anului 1982, în Bucureşti se va da în folosinţă a doua linie de metrou dar, acest lucru nu putea ascunde starea precară în care se afla societatea. Autorităţile comuniste continuau seria de economii şi reforme, astfel că, de-a lungul anului 1982 preţurile au crescut într-un ritm susţinut. Deşi la început autorităţile se gândeau să scumpească totul dintr-o dată, s-a luat decizia mai apoi să se procedeze cu majorări lente. La data de 31 martie 1982, în Plenara CC s-a adoptat un program de producere a energiei şi de dezvoltare a bazei energetice a ţării ce avea să fie valabil până în anul 1985. Se propunea modernizarea producţiei de curent electric la centralele pe cărbune. Modernizarea sistemului energetic românesc trebuia să ajute la o productivitate ridicată ce mai apoi lua calea exportului. Export care viza accelerarea plăţilor către datoria externă şi care venea la pachet cu o limitare drastică a energiei electrice şi a materiilor prime în întreprinderile industriale.
După mai multe dezbateri s-a ajuns la concluzia că economiile de energie ar trebui făcute mai mult de consumatorii casnici, aşa că au luat decizia de-a limita consumul către populaţie. Lipsa căldurii, a apei calde menajere, a gazului, întreruperea frecventă a curentului electric cât şi întunericul de pe străzi au devenit aspecte care au caracterizat întreaga perioadă a regimului comunist din anii 80.
Autorităţile au încercat să lanseze mai multe măsuri nepopulare folosindu-se de sloganuri gen: „Puneţi-vă o haină în plus!”, ceea ce a iritat şi mai mult o populaţia şi aşa afectată de măsurile economice din perioada anterioară.[14] Curentul electric se oprea de câteva ori pe zi fără niciun program sau vreo logică aparente şi fără anunţarea prealabilă a consumatorilor casnici. Populaţia era sfătuită să economisească energia electrică prin scoaterea din funcţiune a frigiderelor pe timp de iarnă, prin neutilizarea maşinilor de spălat sau a altor aparate casnice sau chiar prin nefolosirea ascensorului.[15] Pentru a motiva penuria alimentelor, CPEx va adopta la 14 iulie 1982 Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei, elaborat de Iulian Mincu, un cunoscut specialist al maladiilor aparatului digestiv. Programul respectiv avea rolul de a promova lupta împotriva obezităţii şi a încurajării unui stil de viaţă „raţional şi ştiinţific”. Se preciza faptul că reducerea consumului mediu de hrană în rândul populaţiei de la 3.300 la 2.800-3.000 de calorii pe zi. În ciuda mai multor reglementări introduse, mai ales în afara marilor oraşe, aprovizionare era foarte deficitară. Cozile în faţa magazinelor erau uriaşe iar această stare de fapt nemulţumea profund populaţia.
În zilele de 7 şi 8 octombrie 1982 a avut loc Plenara CC în cadrul căreia a fost adoptat proiectul de lege cu privire la participarea oamenilor muncii la constituirea fondului de investiţii a întreprinderilor. Astfel, oamenii erau obligaţi să participe cu contribuţii băneşti, numite părţi sociale, prin care deveneau coproprietari ai întreprinderilor. Valoarea „proprietăţii” pe care muncitorii puteau să o deţină nu putea depăşi 30% din valoarea totală a întreprinderii şi era stabilită de adunarea generală a oamenilor muncii. Această implicare a muncitorilor în sistemul de proprietate a întreprinderilor era simbolică şi de fapt reducea salariile cu o parte care era destinată fondurilor de investiţii a întreprinderilor.
În baza decretului Consiliului de Stat din 22 octombrie 1982, fiecare persoană care părăsea România definitiv pentru a emigra era obligată să achite, într-o valută convertibilă, cheltuielile de şcolarizare pentru studiile liceale şi superioare absolvite în RSR.[16]
Această măsură avea rolul de a descuraja eventualii emigranţi dar, a provocat tensiuni diplomatice cu ţările occidentale şi în primul rând cu Statele Unite, Israel şi RFG, care erau interesate de emigranţii români. La Conferinţa Naţională a PCR din 16-18 decembrie 1982 s-a hotărât ca nivelul salariului să fie în concordanţă cu proporţia în care întreprinderea îşi realiza planul. Toate aceste reforme şi economii realizate de regimul comunist a avut ca efect o pauperizare accentuată a întregii populaţii. Astfel, România ajungea să devină poporul cel mai sărac din interiorul lagărului comunist.
Economiile realizate de statul român erau greu de explicat propagandistic astfel că se impunea creşterea controlului asupra populaţiei pentru a împiedica eventuale acţiuni ce ar fi perturbat liniştea statului. Astfel se face că autorităţile comuniste au sporit mereu caracterul represiv al sistemului nemulţumind şi mai mult populaţia.[17] Se dezvoltă organizaţiile care vegheau la asigurarea securităţii şi disciplinei, cum ar fi Gărzile Patriotice, unităţi de pregătire militară a tineretului şi de apărare teritorială. Conştient că reformele implementate puteau genera revolte, în ianuarie 1983 a fost îmbogăţită semnificativ dotarea Miliţiei, a Securităţii şi Armatei, ceea ce avea rolul de a îmbunătăţi semnificativ capacitatea de reacţie în eventualitatea unor probleme majore.[18]
Un interese deosebit i se arăta corespondenţei. Dacă în anii 50-60 controlul corespendonţei avea o puternică motivaţie ideologică în anii 70-80 totul se rezuma la legăturile externe pe care populaţia le avea în Occident. Cărţile poştale erau controlate de o unitate specializată a Securităţii. Erau verificate cărţile poştale, scrisorile, telegramele, coletele expediate de românii din străinătate, acordându-se o atenţie sporită la tot ceea ce venea de afară. Scrisorile care conţineau comentarii duşmănoase la adresa regimului, îndemnuri la emigrare, metode de trecere frauduloasă a frontierei, descrierea laudativă a traiului occidental etc, erau scoase definitiv din circuitul poştal şi trimise la direcţiile operative de profil. În funcţie de gravitatea mesajelor scrise în scrisori se putea ajunge până la o supraveghere a persoanelor care trebuiau să primească corespondenţa.
Securitatea se afla într-un permanent efort de a preveni difuzarea de manifeste, memorii şi scrisori de protest. Autorii trebuiau să fie identificaţi cât mai rapid pentru a se putea preveni răspândirea materialelor subersive. Regimul se preocupa de starea societăţii astfel că la conducerea de partid ajungeau notele sau buletinele redactate de Securitate care semnalau stări de spirit negative tocmai pentru a încerca să prevină unele situaţii conflictuale sau chiar explozive din anumite medii.[19] Se dădea impresia că securitatea era omniprezentă şi că denunţul este universal iar autorităţile au o putere nemăsurată.
Relaţiile externe ale României au fost subordonate necesităţii de a combate criza economică, de a reduce importurile şi de a purta negocieri cu creditorii. Deşi s-a implicat în foarte multe probleme externe credibilitatea regimului Ceauşescu scădea vizibil în ochii occidentalilor dar şi a celor din lagărul sovietic.[20] În acelaşi timp regimul manifesta din ce în ce mai puternic semne de izolare externă. Stagnarea economică punea stăpânire pe întreaga societate care până în acel moment a avut un singur scop – achitarea datoriei externe.[21] Nivelul de trai se afla într-o scădere permanentă făcând să apară fenomene sociale negative precum infracţionalismul, alcoolismul, chiar şi narcomania. Oamenii încercau să scape de statul „închisoare” căutând să emigreze legal sau ilegal prin trecerea frauduloasă a frontierei. Străzile oraşelor româneşti erau pline de copii ai străzii ca urmare a unui spor natural forţat care nu ţinea cont de starea materială a părinţilor. La televizor se prezentau recolte record cât şi finalizarea unor lucrări de anvergură precum Canalul Dunăre Marea Neagră dar în societate mizeria îşi făcea loc.[22]
Odată cu preluarea puterii sovitice de către Mihail Gorbaciov lucrurile păreau să se îndrepte în întreg spaţiul comunist. Reformele economice şi sociale cât şi o reluare a dialogului cu Occidentul dădeau şanse către un viitor mai bun. Dar în România lucrurile nu se mişcau. Regimul Ceauşescu părea să se izoleze din ce în ce mai tare chiar şi de celelalte state comuniste. O problemă era că, odată cu intrarea în scena politică a lui Gorbaciov figura lui Ceauşescu nu mai impunea atât de mult respect din partea statelor occidentale, pierzându-şi din importanţă. În acel moment România nu mai reprezenta „raza de lumina” din interiorul lagărului comunist. URSS-ul se democratiza prin aplicarea glasnostului şi începea o nouă etapă de consolidare economică prin aplicare perestroikăi. În această nouă conformaţie comunistă România rămânea pe din afară.[23] În ultimii ani ai comunismului economia a fluctuat între o creştere economică ce părea a fi un reviriment şi o stagnare sau chiar o scădere accentuată a produsului intern brut. Bazată pe o industrie grea, depăşită din punct de vedere tehnologic, România începea să piardă pieţe de desfacere importante iar pentru a găsi alte variante de export autorităţile române luau în considerare o vânzare pe pierdere a produselor româneşti. O pierdere care se regăsea mai apoi în preţurile permanent umflate şi într-o accentuare a lipsurilor de pe piaţa internă. Economiei româneşti îi era din ce în ce mai greu să facă faţă pe pieţele externe deoarece fabricile occidentale mai mici dar, mai moderne şi mai performante, puteau ţine pasul cu trendul tehnologic în dauna giganţilor industriali economici româneşti greu de administrat şi de modernizat.
În ţară indicatorii economici erau permanent umflaţi pentru a arăta triumfalismul permanent al societăţii româneşti socialiste. Idicatori falşi care făceau imposibilă o aproximare exactă a stării reale a economiei româneşti.[24] Lagărul comunist continua să facă reforme sub îndemnul noului lider sovietic Mihail Gorbaciov. Un lider sovietic ce, până la vizita sa la Bucureşti din mai 1987, spera că îl va putea convinge pe Ceauşescu să treacă la perestroika şi să renunţe de bunăvoie la funcţia de secretar general. Speranţe care se vor dovedi a fi deşarte căci liderul român încă nu părea să lase din mână frâiele politice nici măcar parţial.[25]
Nicolae Ceauşescu l-a înfruntat tot timpul pe Gorbaciov conştint fiind de pericolul unei schimbări de direcţie a comunismului internaţional, criticând în mod deschis perestroika. Dacă în anii 60-70 regimul comunist român încerca să se delimiteze de celelalte ţări ale lagărului comunist acum se făceau eforturi de a păstra sistemul în forma în care se găsea. Astfel că, pe 26 aprilie 1987, în urma unor medieri din partea lui Erich Honecker şi a lui Egin Krenz, autorităţile române semnează contractul de prelungire a existenţei Tratatului de la Varşovia cu încă 20 de ani. În timpul vizitei lui Gorbaciov la Bucureşti, Ceauşescu va îndrăzni să-l înfrunte în repetate rânduri pe liderul sovietic. În cadrul convorbirilor, Ceauşescu subliniază faptul că România nu are nevoie de reforme pentru că politica sa corespundea cu intereselor poporului român şi apoi, el reformase statul încă din anii 60. În ceea ce priveşte Gorbaciov, acesta îi va spune liderului român într-o discuţie privată: „Dumneavoastră ţineţi ţara într-o stare de frică, după ce aţi izolat-o de lume”.[26]
Încurajaţi de politica de glasnost iniţiată de Gorbaciov în interiorul statului câţiva români îşi vor asuma riscul de a critica regimul. În martie 1989, şase veterani ai partidului, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Constantin Pîrvulescu şi Grigore Răceanu i s-au adresat liderului român printr-o scrisoare deschisă, denumită „Scrisoarea celor şase”, prin care denunţau excesele acestuia, politica economică haotică şi deteriorarea imaginii internaţionale a României. Ceauşescu reacţionează cu furie la aflarea acestei scrisori plasându-i sub arest la domiciliu pe toţi cei şase care îndrăznise a pune la îndoială activitatea regimului său.[27] După anunţarea deciziei de achitare integrală a datoriilor externe regimul a intrat într-o fază de imobilism total. În ciuda faptului că populaţia se aştepta la o revenire a „timpurilor bune” din anii 70, lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa.
Congresul al XIII-lea al PCR nu a adus nimic nou în afară de acelaşi discurs elogios şi foarte optimist ce contrasta puternic cu situaţia din ţară. În acelaşi timp propaganda comunistă, folosind aproape toate canalele mass-media, nu înceta să exalte valoarea neînfricatului Măreţ Conducător şi geniului ştinţific al soţiei sale. Agăţat de ideile staliniste Nicolae Ceauşescu va sfărşi înfrânt chiar de spiritul revoluţionar pe care regimul său avea grijă să-l îl scoată în evidenţă la nesfârşit.[28]
Bibliografie
- Burakowski Adam, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965-1989, Geniul Carpaţilor, traducere de Vasile Moga, prefaţă de Stejărel Olaru, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
- Chelchea Liviu , Lăţea Puiu , România profundă în comunism, Dileme identitare, istorie locală şi economie secundară la Sântana, prefaţă de Sorin Antohi, Editura Nemira, Bucureşti, 2000.
- Georgescu Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
- Retegan Mihai, 1968, Din primăvară până în toamnă, Schiţă de politică externă românească, Editura RAO, Bucureşti, 1998.
- Ţăranu Liviu, Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…, Românii în “epoca de aur”. Corespondenţă din anii ’80, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012.
- Tismăneanu Vladimir , Raport final, Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
- Vălenaş Liviu, Cartea neagră a Ceauşismului, România între anii 1965-1989, Editura Saeculum I.O., Burcureşti, 2004.
[1]Vladimir Tismăneanu, Raport final, Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 406.
[2]Mihai Retegan, 1968, Din primăvară până în toamnă, Schiţă de politică externă românească, Editura RAO, Bucureşti, 1998, p. 31.
[3]Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965-1989, Geniul Carpaţilor, traducere de Vasile Moga, prefaţă de Stejărel Olaru, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 271.
[4]Ibidem, p. 272.
[5]Ibidem, p. 273.
[6]Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 290.
[7]Liviu Vălenaş, Cartea neagră a Ceauşismului, România între anii 1965-1989, Editura Saeculum I.O., Burcureşti, 2004, p. 457.
[8]Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 443.
[9]Ibidem, p. 444.
[10]Liviu Ţăranu, Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul…, Românii în “epoca de aur”. Corespondenţă din anii ’80, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, p. 26.
[11]Ibidem, p. 27.
[12]Liviu Chelchea, Puiu Lăţea, România profundă în comunism, Dileme identitare, istorie locală şi economie secundară la Sântana, prefaţă de Sorin Antohi, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p.179.
[13]Adam Burakowski, op. cit., p. 273.
[14]Ibidem, p. 274.
[15]Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 443.
[16]Ibidem, p. 275.
[17]Ibidem, p. 276.
[18]Ibidem, p. 277.
[19]Liviu Ţăranu, op. cit., p. 20.
[20]Adam Burakowski, op. cit., p. 284.
[21]Ibidem, p. 286.
[22]Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 607.
[23]Ibidem, p. 287.
[24]Adam Burakowski, op. cit., p. 321.
[25]Ibidem, p. 326.
[26]Vladimir Tismăneanu, op. cit., p. 623.
[27]Ibidem, p. 624.
[28]Ibidem, p. 625.
istoriablogdotcom 